BUCURÁ, búcur, vb. I. Refl. 1. A simţi bucurie, a fi cuprins de bucurie; a se îmbucura. ♦ Tranz. A produce cuiva o bucurie, o satisfacţie. 2. A dispune de..., a avea la îndemână. ♦ A fi foarte căutat, a provoca interes. 3. (Peior.) A râvni la...; a încerca să profite de... – Cf. alb. b u k u r.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A BUCURÁ búcur tranz. A face să se bucure. /Cuv. autoht.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE BUCURÁ mă búcur intranz. 1) A fi cuprins de bucurie; a avea bucurie. 2) A manifesta bucurie; a-şi arăta bucuria. 3) A dispune trăgând foloase, a avea parte; a beneficia. ~ de drepturi. ~ de libertate. /Cuv. autoht.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
bucurá (búcur, át), vb. – 1. A încînta, a desfăta. – 2. (Refl.) A simţi bucurie. – 3. A dispune (cu prep. de). – 4. A încerca, a căuta (cu prep. la). – Mr., megl. bucur(are). Lat. *vocŭlāre, „a striga”, de la vocŭla, „voce”. Semantismul se explică în lumina indicaţiei lui Varrón, V, 5, 68: „iubilare est rustica voce inclamare”. Această observaţie dovedeşte că în lat. pop., a existat o confuzie între ideea de „a striga” şi cea de „a se bucura”, astfel încît trebuie să presupunem că aceeaşi confuzie s-a presupus într-un sens contrar lui iubilare, în lat. *voculare. Chiar dacă această explicaţie este suficientă în sine, este posibilă şi o confuzie populară a lui *vocŭlāre, cu *bacchŭlāre, de la bacchāri, „a fi transportat de încîntare bahică”, şi de aici „a fi beat de bucurie, a jubila” (cf. Cicero, Cat., I, 26; quanta in voluptate bacchabere). Cuvîntul rom. pare a coincide cu alb. bukuri „frumuseţe” bukuroń „a înfrumuseţa”, bukurë „frumos”. Mulţi cercetători cred că alb. a fost sursa cuvîntului rom. (cf. Cihac, II, 715; Philippide, II, 701; Pascu, II, 218), în ciuda dificultăţii semantice; pentru alţii (Miklosich, Slaw. Elem., 9; Rosetti, II, 112), coicidenţa cu alb. indică doar un etimon comun. Cel mai probabil este să fie vorba de o întîlnire cauzală, şi că alb. bukurë „frumos” depinde de tc. bukur „parfum”. După opinia greşită a lui Cipariu, Arhiv., 409 bucura s-ar explica plecîndu-se de la pulcher, iar după Creţu 309, pe baza lat. *avuculare. În sfîrşit, numele propriu de persoană Bucur (› Bucureşti), nu pare a avea legătură cu bucura; este poate un rest al unei terminologii pastorale dispărute, bazate pe lat. buculus (› fr. bugle). Der. bucurie, s.f. (veselie, plăcere, satisfacţie); bucuros, adj. (vesel, mulţumit, satisfăcut, bine dispus); îmbucura, vb. (Trans. şi Bucov., a bucura); îmbucurător, adj. (satisfăcut, mulţumitor).
(Dicţionarul etimologic român)
bucurá vb., ind. prez. 1 sg. búcur, 3 sg. şi pl. búcură
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
BUCURÁ vb. 1. (înv. şi reg.) a (se) îmbucura. (S-a ~ mult de vestea aflată.) 2. a desfăta, a încânta, a mângâia. (Peisajul îi ~ sufletul.) 3. (fig.) a gusta. (Se ~ de plăcerile vieţii.) 4. v. beneficia. 5. v. avea.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
A (se) bucura ≠ a (se) întrista, a (se) posomorî
(Dicţionar de antonime)
A bucura ≠ a indispune, a se mâhni
(Dicţionar de antonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A BUCURÁ búcur tranz. A face să se bucure. /Cuv. autoht.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
bucurá (búcur, át), vb. – 1. A încînta, a desfăta. – 2. (Refl.) A simţi bucurie. – 3. A dispune (cu prep. de). – 4. A încerca, a căuta (cu prep. la). – Mr., megl. bucur(are). Lat. *vocŭlāre, „a striga”, de la vocŭla, „voce”. Semantismul se explică în lumina indicaţiei lui Varrón, V, 5, 68: „iubilare est rustica voce inclamare”. Această observaţie dovedeşte că în lat. pop., a existat o confuzie între ideea de „a striga” şi cea de „a se bucura”, astfel încît trebuie să presupunem că aceeaşi confuzie s-a presupus într-un sens contrar lui iubilare, în lat. *voculare. Chiar dacă această explicaţie este suficientă în sine, este posibilă şi o confuzie populară a lui *vocŭlāre, cu *bacchŭlāre, de la bacchāri, „a fi transportat de încîntare bahică”, şi de aici „a fi beat de bucurie, a jubila” (cf. Cicero, Cat., I, 26; quanta in voluptate bacchabere). Cuvîntul rom. pare a coincide cu alb. bukuri „frumuseţe” bukuroń „a înfrumuseţa”, bukurë „frumos”. Mulţi cercetători cred că alb. a fost sursa cuvîntului rom. (cf. Cihac, II, 715; Philippide, II, 701; Pascu, II, 218), în ciuda dificultăţii semantice; pentru alţii (Miklosich, Slaw. Elem., 9; Rosetti, II, 112), coicidenţa cu alb. indică doar un etimon comun. Cel mai probabil este să fie vorba de o întîlnire cauzală, şi că alb. bukurë „frumos” depinde de tc. bukur „parfum”. După opinia greşită a lui Cipariu, Arhiv., 409 bucura s-ar explica plecîndu-se de la pulcher, iar după Creţu 309, pe baza lat. *avuculare. În sfîrşit, numele propriu de persoană Bucur (› Bucureşti), nu pare a avea legătură cu bucura; este poate un rest al unei terminologii pastorale dispărute, bazate pe lat. buculus (› fr. bugle). Der. bucurie, s.f. (veselie, plăcere, satisfacţie); bucuros, adj. (vesel, mulţumit, satisfăcut, bine dispus); îmbucura, vb. (Trans. şi Bucov., a bucura); îmbucurător, adj. (satisfăcut, mulţumitor).
(Dicţionarul etimologic român)
bucurá vb., ind. prez. 1 sg. búcur, 3 sg. şi pl. búcură
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
BUCURÁ vb. 1. (înv. şi reg.) a (se) îmbucura. (S-a ~ mult de vestea aflată.) 2. a desfăta, a încânta, a mângâia. (Peisajul îi ~ sufletul.) 3. (fig.) a gusta. (Se ~ de plăcerile vieţii.) 4. v. beneficia. 5. v. avea.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
A (se) bucura ≠ a (se) întrista, a (se) posomorî
(Dicţionar de antonime)
A bucura ≠ a indispune, a se mâhni
(Dicţionar de antonime)