CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaşte că a greşit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
CĂÍŢĂ, căiţe, s.f. (Reg.) 1. Bonetă, scufie, căciuliţă. 2. (Pop.) Membrană care înveleşte capul unor copii nou-născuţi, tichie. ♢ Expr. Născut cu căiţă (pe cap) = se spune despre un om norocos. 2. (Reg.) Placentă (1). – Din scr. kaica.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A SE CĂ//Í mă ~iésc intranz. A fi cuprins de regret; a-i părea rău; a regreta. /<sl. kajati
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
căí (-ăésc, -ít), vb. – 1. A căina, a compătimi pe cineva. – 2. (Refl.) A regreta, a-i părea rău, a avea remuşcări. Sl. kajati sę, kajǫ sę „a face penitenţă” (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Lexicon, 285; Cihac, II, 37). Cf. căina şi pocăi. Der. căială, s.f. (regret, remuşcare); căinţă, s.f. (părere de rău); necăinţă, s.f. (lipsă de căinţă).
(Dicţionarul etimologic român)
căíţă (căíţe), s.f. – 1. Scufie sau bonetă cu formă tipică, purtată de femeile din Banat şi Trans. – 2. (Trans.) Pălărie bărbătească. – 3. Placentă. – 4. Breloc. Sb., cr. kaica „scufie tipică, împodobită cu monede de aur” (Cihac, III, 38), cf. bg. kaica (Conev 85).
(Dicţionarul etimologic român)
căí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. căiésc, imperf. 3 sg. căiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. căiáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
căíţă s. f., g.-d. art. căíţei; pl. căíţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
CĂÍ vb. 1. a se pocăi, a regreta, (reg.) a se măcădui, (prin Transilv. şi Mold.) a(-şi) bănui, (prin Transilv.) a şăinăli, (înv.) a se înfrânge, a jeli, a jelui, a se scârbi, a se smeri. (Se ~ pentru cele făcute.) 2. v. pocăi.
(Dicţionar de sinonime)
CĂÍ vb. v. căina, compătimi, deplânge, plânge.
(Dicţionar de sinonime)
CĂÍŢĂ s. v. bonetă, boneţică, placentă, scufie, scufiţă.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
CĂÍŢĂ, căiţe, s.f. (Reg.) 1. Bonetă, scufie, căciuliţă. 2. (Pop.) Membrană care înveleşte capul unor copii nou-născuţi, tichie. ♢ Expr. Născut cu căiţă (pe cap) = se spune despre un om norocos. 2. (Reg.) Placentă (1). – Din scr. kaica.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
căí (-ăésc, -ít), vb. – 1. A căina, a compătimi pe cineva. – 2. (Refl.) A regreta, a-i părea rău, a avea remuşcări. Sl. kajati sę, kajǫ sę „a face penitenţă” (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Lexicon, 285; Cihac, II, 37). Cf. căina şi pocăi. Der. căială, s.f. (regret, remuşcare); căinţă, s.f. (părere de rău); necăinţă, s.f. (lipsă de căinţă).
(Dicţionarul etimologic român)
căíţă (căíţe), s.f. – 1. Scufie sau bonetă cu formă tipică, purtată de femeile din Banat şi Trans. – 2. (Trans.) Pălărie bărbătească. – 3. Placentă. – 4. Breloc. Sb., cr. kaica „scufie tipică, împodobită cu monede de aur” (Cihac, III, 38), cf. bg. kaica (Conev 85).
(Dicţionarul etimologic român)
căí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. căiésc, imperf. 3 sg. căiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. căiáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
căíţă s. f., g.-d. art. căíţei; pl. căíţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
CĂÍ vb. 1. a se pocăi, a regreta, (reg.) a se măcădui, (prin Transilv. şi Mold.) a(-şi) bănui, (prin Transilv.) a şăinăli, (înv.) a se înfrânge, a jeli, a jelui, a se scârbi, a se smeri. (Se ~ pentru cele făcute.) 2. v. pocăi.
(Dicţionar de sinonime)
CĂÍ vb. v. căina, compătimi, deplânge, plânge.
(Dicţionar de sinonime)
CĂÍŢĂ s. v. bonetă, boneţică, placentă, scufie, scufiţă.
(Dicţionar de sinonime)