CAR2, care, s.n. 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roţi, cu tracţiune animală, folosit la tară pentru transportarea poverilor. ♢ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. şi pop.) Car de foc = tren. ♢ Expr. Nici în car, nici în căruţă, se spune despre cineva nehotărât, care nu ştie ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ♢ Compuse: Carul-Mare = constelaţie alcătuită din şapte stele aşezate în formă de car2 (1); ursa-mare; Carul-Mic = constelaţie formată din şapte stele (printre care şi steaua polară) aşezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roţi, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri şi la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car2 (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Mulţime, grămadă. Un car de ani. ♢ Loc adv. Cu carul = din belşug. 3. (Reg.) Parte a ferăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotiţe, pe care se aşază buşteanul pentru a fi prefăcut în scânduri. – Lat. carrus (cu unele sensuri noi după fr. char).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantităţi mari). ♢ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (şi pe furiş) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
CÁRE pron. interog.-rel. I. (Pronume relativ; are rol de conjuncţie, ca element de legătură între propoziţia regentă unde se află numele căruia îi ţine locul şi propoziţia subordonată). 1. (Introduce propoziţii atributive) Cartea pe care trebuia să ţi-o aduc am pierdut-o. ♢ (Introduce propoziţii atributive circumstanţiale) a) (Cu nuanţă finală) Să ia călăuză din sat, care să le arate drumul. b) (Cu nuanţă condiţională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinşi pe oamenii mei? 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela..., ce... ♦ (Cu sens neutru) Ceea ce. ♢ Loc. conj. După care = după aceea. Care va (sau vra) să zică = ceea ce înseamnă, prin urmare. 3. (Cu valoare de pronume nehotărât) a) Fiecare. Le porunci să meargă care pe unde va putea. ♢ Expr. (Să) nu care cumva = nu cumva să... Nu care cumva... ? = (oare) nu cumva... ? b) (în corelaţie cu sine însuşi exprimă ideea de opozitie sau de distribuţie) Unul... altul, acesta... acela..., parte... parte... ♢ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decât altul, pe întrecute. II. (Pronume interogativ, folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba ori în ce fel se prezintă o fiinţă sau un lucru) Care n-a înţeles întrebarea? ♢ (Introduce propoziţii interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. ♢ Expr. Care alta? = ce altceva? Care pe care? = care din doi e mai tare? ♢ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu ţine la viaţa lui? [Gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. şi f. cărora; (când are valoare de adjectiv interog.-rel.) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. şi f. căror. Nom. sg. m. şi: (înv.) carele; nom. pl. m. şi f. şi: cari] – Lat. qualis.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
CAR1 ~e n. 1) Vehicul cu patru roţi tras, de obicei, de boi, folosit pentru transportarea încărcăturilor mari. ♢ ~ funebru vehicul cu care sunt duşi morţii la cimitir; dric. A pune ~ul înaintea boilor a face ceva altfel decât este normal; a fi nepriceput. 2) Cantitate de material care încape într-un asemenea vehicul. Un ~ de fân. 3) (în antichitate) Trăsură cu două roţi, trasă de cai şi folosită la festivităţi şi ceremonii. ~ de triumf. 4) fig. Cantitate mare de ceva; grămadă; mulţime. Un ~ de ani. ♢ Cu ~ul în cantitate mare; cu grămada; din belşug. 5): ~ul-Mare constelaţie alcătuită din şapte stele ce reprezintă un car cu oişte; Ursa-Mare. ~ul-Mic constelaţie asemănătoare cu Carul-Mare, dar cu distanţa dintre stele mai mică; Ursa-Mică. /<lat. carrus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A CĂRÁ car tranz. (obiecte sau fiinţe) A duce dintr-un loc în altul. ♢ ~ apă cu ciurul a munci fără nici un rost. /<lat. carrare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE CĂRÁ mă car intranz. pop. A pleca de undeva (repede şi pe furiş); a se cărăbăni. /<lat. carrare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
CÁRE1 pron. interog. (se foloseşte pentru a obţine informaţii despre un obiect necunoscut) ~ carte?, ~-i acolo? ♢ ~ alta? ce altceva? ~ pe ~? cine din doi va reuşi? /<lat. qualis
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
CÁRE2 pron. rel. (se foloseşte pentru a indica un obiect neidentificat) Ce. Câinele ~ latră nu muşcă. ♢ ~ va să zică prin urmare. Să nu ~ cumva nu cumva să. /<lat. qualis
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
car (cáre), s.n. – 1. Vehicul cu patru roţi, cu tracţiune animală. – 2. Cărătură. – 3. (Înv.) Obligaţia de a contribui personal la transporturile de Stat. – 4. Parte a unor aparate ca ferăstrăul mecanic, maşina de scris etc. – Mr., megl. car. Lat. carrus (Puşcariu 284; Candrea-Dens., 253; REW 1721; DAR); cf. alb. karrë, it., prov., cat., sp., port. carro, fr. char. Der. căroaie, s.f. (car cu două roţi; car pentru transportul trunchiurilor de copaci, cu distanţa între osii care poate fi schimbată; dispozitiv care pune urzeala în războiul de ţesut); cărucer, s.m. (înv., căruţaş); cărucior, s.n. (dim. al lui car; trăsurică de copil); căruţ, s.n. (car, căruţă); căruţă, s.f. (car), mr., megl. căruţă; căruţaş, s.m. (vizitiu; Arg., dezertor); căruţi, vb. (a transporta). Căruţă poate fi un sing. analogic de la căruţe, pl. de la dim. normal căruţ; însă ar putea fi la fel de bine lat. carucca, al cărui pl. *căruce ar putea da căruţe, prin influenţa aceluiaşi dim. (Pascu, I, 57, îl derivă de la un lat. *carrucia, care este inutil; cf. şi Iordan, BF, VI, 150). Din rom. provine bg., rut. karuca (Miklosich, Wander., 16), rut. kary, „car” (Candrea, Elemente, 404), sb. karuce, mag. karuca (Edelspacher 15).
(Dicţionarul etimologic român)
cărá (cár, át), vb. – 1. A duce, a transporta cu carul sau cu căruţa. – 2. A transporta, a duce. – 3. A da lovituri, pumni. – 4. A lua cu sine, a duce, a tîrî. – 5. (Refl.) A se cărăbăni. – 6. (Arg.) A se face nevăzut, a chiuli. În general, este considerat der. de la un lat. *carrāre, de la carrus (Puşcariu 285; Candrea-Dens., 255; REW 1721; DAR); însă formaţia lat. nu pare normală. Ar fi de aşteptat forma *carriare, ca în calabr. carriare, napol. carreare, fr. charrier, sp. (acarrear). Este posibil să se fi produs o contaminare cu lat. chalāre „a coborî”, de unde it. calare, sp. calar (REW 1487); acest ultim cuvînt ar explica mai bine sensul 3 din rom. Cf. totuşi v. sard. carrare „a căra” (Atzori 90). La sensul 6 se poate să fi intervenit o contaminare cu ţig. kere „a casa”, cf. cărel. Der. cărat, s.n. (acţiunea de a căra, transport); cărător, s.m. (hamal); cărător, s.n. (coş, coşarcă); cărătură, s.f. (cărat); cărel, interj. (valea!, întinde-o!), probabil datorită contaminării cu ţig. kere „a casa” (Graur 134); cărăuş, s.m. (persoană care cară, transportator; cea de a doua stea din Ursa Mare), cu duf. -uş; cărăuşesc, adj. (propriu cărăuşilor); cărăuşi, vb. (a căra, a transporta cu carul; a face cărăuşit); cărăuşit, s.n. (cărat). Din rom. provine bg. karam „a conduce” (Capidan, Raporturile, 205).
(Dicţionarul etimologic român)
cáre pron. – 1. Pron. relativ: mîndra care-mi place (Popular Jarnik). – 2. Pron. inter. propriu-zis sau cu funcţie adj.: spune, bade, adevărat, pentru care m-ai lăsat? (Popular Reteganul), în care pat vrei să dormi? (I.Teodoreanu). – 3. Cel care (pron. dem., prin eliminarea antecedentului): care-a fost voinic mai mare, acum e legat mai tare (Popular Jarnik) – Care (mai ) de care. – Care pe care. – Care ... care. – Care cumva. – La care, drept care. – Care va să zică. – 4. Fiecare (pron. indef.): să spuie care orice ştie (A. Pann). – 5. Fiindcă, pentru că (funcţie de conj.) Cu această folosire, înv. sau pop., pare a proveni din folosirea rel. fără prep. la cazurile oblice. Aşa cum Gr. Alexandrescu a putut scrie fiii Romîniei care tu o ai cinstit (unde care = pe care), Neculce scrisese Înainte au arătat-o împăratului, care s-au mirat şi împăratul (unde care = de care). De aici sensul pe care l-am semnalat: pusesem de gînd ... să las prăvălia, care nu mai poate omul de atîtea angarale (Caragiale). – Mr. care, cari, megl. cari, istr. cǫre. Care, m. şi f.; gen. cărui(a), f. cărei(a); pl. care (var. cari, fără justificare), g. căror(a). Formele cu a paragogic se foloseşte numai cu funcţie pronominală. Formele art. carele, f. carea, pl. carii, sînt înv. Lat. qualis (Cipariu, Gram., 264; Puşcariu 290; Candrea-Dens., 262; REW 6927; DAR); cf. it. quale, prov., port. qual, fr. quel, sp. cual. Comp. careşi, pron. (înv., cel ce; fiecare), cu -şi, ca însuşi, cineşi; careva, pron. indef. (cineva, oarecare), cu -va, ca cineva; fiecare, pron. indef. (fiecare; oricare), cu fie; nicicare, pron. indef. (nici unul, nimeni); niscare (var. niscai, niscaiva; istr. muşcǫrle), adj. indef. (vreunul), cu nuş, forma abreviată de la nu ştiu, ca în nuş ce s-a făcut (după Puşcariu 1175, direct din lat. nescio quales); oarecare, adj. indef., cu oare; oricare (var. vericare), adj. indef., cu ori.
(Dicţionarul etimologic român)
care eşti din Focşani? expr. (deţ.) cine poate să-mi aprindă o ţigară? (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)
cáre1 pr. int. m. şi f., sg. şi pl.; g. sg. independent/postpus m. cắruia, f. cắreia ( A căruia dintre ei este casa?/În casa căruia ai intrat?); antepus (al, a, ai, ale) m. cắrui, f. cắrei (În a cărui casă ai intrat?); d. sg. m. cắruia, f. cắreia (Căruia dintre ei i-ai dat?): g. pl. independent/postpus cắrora, antepus (al, a, ai, ale) cắror; d. pl. m. şi f. cắrora
(Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a)
cáre2 pr. rel. m. şi f., sg. şi pl.; g. sg. antepus (al, a, ai, ale) m. cắrui (0mul în a cărui casă am intrat), f. cắrei; postpus m. cắruia (Omul în casa căruia am intrat), f. cắreia; d. sg. m. cắruia, f. cắreia; g. pl. antepus m. şi f. (al, a, ai, ale) cắror, postpus cắrora; d. pl. m şi f. cắrora
(Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a)
cáre3 adj. pr. m. şi f., sg. şi pl.; g.-d. sg. m. cắrui (Cărui om i-ai spus? Casa cărui om este asta?); f. cắrei; pl. g.-d. m. şi f. cắror
(Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a)
car (vehicul) s. n., pl. cáre
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Cárul-Máre (astron.) s. pr. n.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
cărá vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 sg. şi pl. cáră; conj. prez. 3 sg. şi pl. cáre
(Dicţionar ortografic al limbii române)
cáre adj. m., g.-d. cărui; f. sg. cáre, g.-d. cărei; pl. m. şi f. cáre, g.-d. căror
(Dicţionar ortografic al limbii române)
cáre pr. m., g. (al) căruia absolut sau postpus, d. cărui antepus al căruia; f. sg. cáre, g. (al) căreia absolut sau postpus, al cărei antepus, d. căreia; pl. m. şi f. cáre, g. (al) cărora absolut sau postpus, al căror antepus, d. cărora
(Dicţionar ortografic al limbii române)
care va să zică loc. conjcţ.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
CARUL-ZÂNELOR s. v. arnică, podbal-de-munte.
(Dicţionar de sinonime)
CAR s. 1. car funebru v. dric; car funerar v. dric; car mortuar v. dric. 2. (ASTRON.) Carul-Mare = (livr.) Ursa-Mare; Carul-Mic = (livr.) Ursa-Mică. 3. (TEHN.) (reg.) căruţă, masă, război, sclai. (~ la joagăr.)
(Dicţionar de sinonime)
CAR s. v. grămadă, moară, mulţime, ţintar.
(Dicţionar de sinonime)
CARUL-LUI-DUMNEZÉU s. v. vizitiul.
(Dicţionar de sinonime)
CAR DE FÓC s. v. locomotivă, maşină, tren.
(Dicţionar de sinonime)
CAR DE ASÁLT s. v. tanc.
(Dicţionar de sinonime)
CARUL-PĂDÚRILOR s. v. arnică, podbal-de-munte.
(Dicţionar de sinonime)
CĂRÁ vb. 1. a duce, a purta, a transporta, (reg.) a cărăbăni, (înv.) a podvodări, a transportarisi. (Doi sanitari ~ bolnavul.) 2. v. pleca. 3. v. fugi.
(Dicţionar de sinonime)
CÁRE conj. v. cum.
(Dicţionar de sinonime)
CÁRE pron. v. cine, fiecare, fiecine, oricare, oricine, orişicare, orişicine.
(Dicţionar de sinonime)
CÁRE pron., adj. 1. pron. v. cine. (~ vine la mine?) 2. adj. v. ce. (~ vânt te-a adus pe aici?) 3. pron. ce, (pop.) de. (Cei ~ priveau.)
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantităţi mari). ♢ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (şi pe furiş) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
CAR1 ~e n. 1) Vehicul cu patru roţi tras, de obicei, de boi, folosit pentru transportarea încărcăturilor mari. ♢ ~ funebru vehicul cu care sunt duşi morţii la cimitir; dric. A pune ~ul înaintea boilor a face ceva altfel decât este normal; a fi nepriceput. 2) Cantitate de material care încape într-un asemenea vehicul. Un ~ de fân. 3) (în antichitate) Trăsură cu două roţi, trasă de cai şi folosită la festivităţi şi ceremonii. ~ de triumf. 4) fig. Cantitate mare de ceva; grămadă; mulţime. Un ~ de ani. ♢ Cu ~ul în cantitate mare; cu grămada; din belşug. 5): ~ul-Mare constelaţie alcătuită din şapte stele ce reprezintă un car cu oişte; Ursa-Mare. ~ul-Mic constelaţie asemănătoare cu Carul-Mare, dar cu distanţa dintre stele mai mică; Ursa-Mică. /<lat. carrus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A CĂRÁ car tranz. (obiecte sau fiinţe) A duce dintr-un loc în altul. ♢ ~ apă cu ciurul a munci fără nici un rost. /<lat. carrare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE CĂRÁ mă car intranz. pop. A pleca de undeva (repede şi pe furiş); a se cărăbăni. /<lat. carrare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
CÁRE1 pron. interog. (se foloseşte pentru a obţine informaţii despre un obiect necunoscut) ~ carte?, ~-i acolo? ♢ ~ alta? ce altceva? ~ pe ~? cine din doi va reuşi? /<lat. qualis
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
CÁRE2 pron. rel. (se foloseşte pentru a indica un obiect neidentificat) Ce. Câinele ~ latră nu muşcă. ♢ ~ va să zică prin urmare. Să nu ~ cumva nu cumva să. /<lat. qualis
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
car (cáre), s.n. – 1. Vehicul cu patru roţi, cu tracţiune animală. – 2. Cărătură. – 3. (Înv.) Obligaţia de a contribui personal la transporturile de Stat. – 4. Parte a unor aparate ca ferăstrăul mecanic, maşina de scris etc. – Mr., megl. car. Lat. carrus (Puşcariu 284; Candrea-Dens., 253; REW 1721; DAR); cf. alb. karrë, it., prov., cat., sp., port. carro, fr. char. Der. căroaie, s.f. (car cu două roţi; car pentru transportul trunchiurilor de copaci, cu distanţa între osii care poate fi schimbată; dispozitiv care pune urzeala în războiul de ţesut); cărucer, s.m. (înv., căruţaş); cărucior, s.n. (dim. al lui car; trăsurică de copil); căruţ, s.n. (car, căruţă); căruţă, s.f. (car), mr., megl. căruţă; căruţaş, s.m. (vizitiu; Arg., dezertor); căruţi, vb. (a transporta). Căruţă poate fi un sing. analogic de la căruţe, pl. de la dim. normal căruţ; însă ar putea fi la fel de bine lat. carucca, al cărui pl. *căruce ar putea da căruţe, prin influenţa aceluiaşi dim. (Pascu, I, 57, îl derivă de la un lat. *carrucia, care este inutil; cf. şi Iordan, BF, VI, 150). Din rom. provine bg., rut. karuca (Miklosich, Wander., 16), rut. kary, „car” (Candrea, Elemente, 404), sb. karuce, mag. karuca (Edelspacher 15).
(Dicţionarul etimologic român)
cărá (cár, át), vb. – 1. A duce, a transporta cu carul sau cu căruţa. – 2. A transporta, a duce. – 3. A da lovituri, pumni. – 4. A lua cu sine, a duce, a tîrî. – 5. (Refl.) A se cărăbăni. – 6. (Arg.) A se face nevăzut, a chiuli. În general, este considerat der. de la un lat. *carrāre, de la carrus (Puşcariu 285; Candrea-Dens., 255; REW 1721; DAR); însă formaţia lat. nu pare normală. Ar fi de aşteptat forma *carriare, ca în calabr. carriare, napol. carreare, fr. charrier, sp. (acarrear). Este posibil să se fi produs o contaminare cu lat. chalāre „a coborî”, de unde it. calare, sp. calar (REW 1487); acest ultim cuvînt ar explica mai bine sensul 3 din rom. Cf. totuşi v. sard. carrare „a căra” (Atzori 90). La sensul 6 se poate să fi intervenit o contaminare cu ţig. kere „a casa”, cf. cărel. Der. cărat, s.n. (acţiunea de a căra, transport); cărător, s.m. (hamal); cărător, s.n. (coş, coşarcă); cărătură, s.f. (cărat); cărel, interj. (valea!, întinde-o!), probabil datorită contaminării cu ţig. kere „a casa” (Graur 134); cărăuş, s.m. (persoană care cară, transportator; cea de a doua stea din Ursa Mare), cu duf. -uş; cărăuşesc, adj. (propriu cărăuşilor); cărăuşi, vb. (a căra, a transporta cu carul; a face cărăuşit); cărăuşit, s.n. (cărat). Din rom. provine bg. karam „a conduce” (Capidan, Raporturile, 205).
(Dicţionarul etimologic român)
cáre pron. – 1. Pron. relativ: mîndra care-mi place (Popular Jarnik). – 2. Pron. inter. propriu-zis sau cu funcţie adj.: spune, bade, adevărat, pentru care m-ai lăsat? (Popular Reteganul), în care pat vrei să dormi? (I.Teodoreanu). – 3. Cel care (pron. dem., prin eliminarea antecedentului): care-a fost voinic mai mare, acum e legat mai tare (Popular Jarnik) – Care (mai ) de care. – Care pe care. – Care ... care. – Care cumva. – La care, drept care. – Care va să zică. – 4. Fiecare (pron. indef.): să spuie care orice ştie (A. Pann). – 5. Fiindcă, pentru că (funcţie de conj.) Cu această folosire, înv. sau pop., pare a proveni din folosirea rel. fără prep. la cazurile oblice. Aşa cum Gr. Alexandrescu a putut scrie fiii Romîniei care tu o ai cinstit (unde care = pe care), Neculce scrisese Înainte au arătat-o împăratului, care s-au mirat şi împăratul (unde care = de care). De aici sensul pe care l-am semnalat: pusesem de gînd ... să las prăvălia, care nu mai poate omul de atîtea angarale (Caragiale). – Mr. care, cari, megl. cari, istr. cǫre. Care, m. şi f.; gen. cărui(a), f. cărei(a); pl. care (var. cari, fără justificare), g. căror(a). Formele cu a paragogic se foloseşte numai cu funcţie pronominală. Formele art. carele, f. carea, pl. carii, sînt înv. Lat. qualis (Cipariu, Gram., 264; Puşcariu 290; Candrea-Dens., 262; REW 6927; DAR); cf. it. quale, prov., port. qual, fr. quel, sp. cual. Comp. careşi, pron. (înv., cel ce; fiecare), cu -şi, ca însuşi, cineşi; careva, pron. indef. (cineva, oarecare), cu -va, ca cineva; fiecare, pron. indef. (fiecare; oricare), cu fie; nicicare, pron. indef. (nici unul, nimeni); niscare (var. niscai, niscaiva; istr. muşcǫrle), adj. indef. (vreunul), cu nuş, forma abreviată de la nu ştiu, ca în nuş ce s-a făcut (după Puşcariu 1175, direct din lat. nescio quales); oarecare, adj. indef., cu oare; oricare (var. vericare), adj. indef., cu ori.
(Dicţionarul etimologic român)
care eşti din Focşani? expr. (deţ.) cine poate să-mi aprindă o ţigară? (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)
cáre1 pr. int. m. şi f., sg. şi pl.; g. sg. independent/postpus m. cắruia, f. cắreia ( A căruia dintre ei este casa?/În casa căruia ai intrat?); antepus (al, a, ai, ale) m. cắrui, f. cắrei (În a cărui casă ai intrat?); d. sg. m. cắruia, f. cắreia (Căruia dintre ei i-ai dat?): g. pl. independent/postpus cắrora, antepus (al, a, ai, ale) cắror; d. pl. m. şi f. cắrora
(Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a)
cáre2 pr. rel. m. şi f., sg. şi pl.; g. sg. antepus (al, a, ai, ale) m. cắrui (0mul în a cărui casă am intrat), f. cắrei; postpus m. cắruia (Omul în casa căruia am intrat), f. cắreia; d. sg. m. cắruia, f. cắreia; g. pl. antepus m. şi f. (al, a, ai, ale) cắror, postpus cắrora; d. pl. m şi f. cắrora
(Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a)
cáre3 adj. pr. m. şi f., sg. şi pl.; g.-d. sg. m. cắrui (Cărui om i-ai spus? Casa cărui om este asta?); f. cắrei; pl. g.-d. m. şi f. cắror
(Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a)
car (vehicul) s. n., pl. cáre
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Cárul-Máre (astron.) s. pr. n.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
cărá vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 sg. şi pl. cáră; conj. prez. 3 sg. şi pl. cáre
(Dicţionar ortografic al limbii române)
cáre adj. m., g.-d. cărui; f. sg. cáre, g.-d. cărei; pl. m. şi f. cáre, g.-d. căror
(Dicţionar ortografic al limbii române)
cáre pr. m., g. (al) căruia absolut sau postpus, d. cărui antepus al căruia; f. sg. cáre, g. (al) căreia absolut sau postpus, al cărei antepus, d. căreia; pl. m. şi f. cáre, g. (al) cărora absolut sau postpus, al căror antepus, d. cărora
(Dicţionar ortografic al limbii române)
care va să zică loc. conjcţ.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
CARUL-ZÂNELOR s. v. arnică, podbal-de-munte.
(Dicţionar de sinonime)
CAR s. 1. car funebru v. dric; car funerar v. dric; car mortuar v. dric. 2. (ASTRON.) Carul-Mare = (livr.) Ursa-Mare; Carul-Mic = (livr.) Ursa-Mică. 3. (TEHN.) (reg.) căruţă, masă, război, sclai. (~ la joagăr.)
(Dicţionar de sinonime)
CAR s. v. grămadă, moară, mulţime, ţintar.
(Dicţionar de sinonime)
CARUL-LUI-DUMNEZÉU s. v. vizitiul.
(Dicţionar de sinonime)
CAR DE FÓC s. v. locomotivă, maşină, tren.
(Dicţionar de sinonime)
CAR DE ASÁLT s. v. tanc.
(Dicţionar de sinonime)
CARUL-PĂDÚRILOR s. v. arnică, podbal-de-munte.
(Dicţionar de sinonime)
CĂRÁ vb. 1. a duce, a purta, a transporta, (reg.) a cărăbăni, (înv.) a podvodări, a transportarisi. (Doi sanitari ~ bolnavul.) 2. v. pleca. 3. v. fugi.
(Dicţionar de sinonime)
CÁRE conj. v. cum.
(Dicţionar de sinonime)
CÁRE pron. v. cine, fiecare, fiecine, oricare, oricine, orişicare, orişicine.
(Dicţionar de sinonime)
CÁRE pron., adj. 1. pron. v. cine. (~ vine la mine?) 2. adj. v. ce. (~ vânt te-a adus pe aici?) 3. pron. ce, (pop.) de. (Cei ~ priveau.)
(Dicţionar de sinonime)