culcară dex - definiţie, sinonime, conjugare
CULCÁ, culc, vb. I. 1. Refl. şi tranz. A (se) întinde, a (se) aşeza în poziţie orizontală (spre a dormi, a se odihni sau a face să adoarmă sau să se odihnească). ♢ Expr. (Refl.) A se culca pe-o ureche (sau pe urechea aceea) = a nu se sinchisi de nimic, a fi nepăsător. Culcă-te sau poţi să te culci pe o (sau pe acea) ureche = ia-ţi nădejdea; e în zadar să mai păstrezi vreo speranţă. ♦ Refl. recipr. (Fam.) A avea raporturi sexuale cu cineva. ♦ Tranz. A adăposti peste noapte; a găzdui. ♦ A pune pe cineva să se întindă sau a se întinde la pământ cu faţa în jos (în cadrul unor exerciţii militare). 2. Tranz. A pune, a aşeza un obiect, o parte a corpului etc. pe ceva sau pe cineva. 3. Tranz. (În expr.) A culca la pământ = a doborî; a ucide. ♦ Refl. (Despre plante) A se pleca, a se îndoi spre pământ. – Lat. collocare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A CULCÁ culc tranz. 1) A face să se culce. 2) (obiecte, corpuri) A aşeza întinzându-l sau răsturnându-l. ♢ ~ la pământ a) a doborî; b) a omorî. 3) A adăposti peste noapte; a primi cu dormitul. /<lat. collocare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A SE CULCÁ mă culc intranz. 1) A se întinde pentru a se odihni sau a dormi. 2) pop. A avea relaţii sexuale (cu cineva). 3) (despre semănături, iarbă etc.) A se apleca la pământ luând o poziţie (aproape) orizontală (din cauza vântului sau a ploii); a se poligni; a se pologi; a se pătuli. /<lat. collocare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

culcá (cúlc, culcát), vb. – 1. A întinde, a lungi, a aşeza. – 2. (Refl.) A se întinde, a se culca în pat. – 3. A găzdui. – 4. A trînti, a doborî la pămînt. – 5. A doborî, a omorî. – 6. (Refl.) A se trînti, a se tolăni. – 7. (Refl.) A se culca, a avea relaţii sexuale cu cineva. – Mr. culcu, megl. culc, istr. cucu. Lat. collǒcāre (Diez, I, 123; Puşcariu 435; Candrea-Dens., 1005; REW 2052; DAR), sau, după Lausberg 26, de la cōlǒcāre, formă atestată, în care ō a trecut la ŭ după sincopă; cf. it. coricare, colcare (lucan. culcá, abruz. culecá, calabr. curcare), prov., cat., sp. colgar, fr. coucher (› sp. colcha). Sensul 7, care apare în sec. XVII (Stoica Ludescu), este comun tuturor limbilor romanice. – Der. culcat, s.n. (acţiunea de a se culca; ora de culcare); culcată, s.f. (palmă, unitate de măsură); culcuş, s.n. (pat; loc de odihnă sau de dormit; şură de paie; bîrlog, vizuină; strat, filon, zăcămînt), mr. culcuş.
(Dicţionarul etimologic român)

culcá vb., ind. prez. 1 sg. culc, 3 sg. şi pl. cúlcă
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
CULCÁ vb. 1. a se întinde, a se lungi, a se trânti, (înv.) a se tinde. (S-a ~ puţin după-amiază.) 2. a (se) aşeza, a (se) aşterne, a (se) întinde, a (se) lungi, a (se) pune. (Se ~ la pământ.) 3. v. doborî. 4. a doborî, a tăvăli, (pop.) a pologi. (~ iarba în picioare.) 5. v. apleca.
(Dicţionar de sinonime)

CULCÁ vb. v. apune, asfinţi, coborî, dispărea, pieri, pleca.
(Dicţionar de sinonime)



Antonime:
A (se) culca ≠ a (se) deştepta, a (se) scula
(Dicţionar de antonime)


Cuvinte care încep cu literele: cu cul culc culca culcar

Cuvinte se termină cu literele: ra ara cara lcara ulcara