IERTÁ, iert, vb. I. Tranz. 1. A scuti pe cineva de o pedeapsă, a trece cu vederea vina, greşeala cuiva, a nu mai considera vinovat pe cineva. ♢ Expr. A-l ierta (pe cineva) Dumnezeu = a muri (după o boală grea). Dumnezeu să-l ierte, spun cei evlavioşi când vorbesc despre un mort. Doamne, iartă-mă! spune cel căruia i-a scăpat (sau era să-i scape) o vorbă nepotrivită, necuviincioasă. ♦ A scuza. ♢ Loc. adj. De neiertat = condamnabil. ♢ Expr. Ba să mă ierţi!, formulă cu care contrazici pe cineva; nici vorbă! 2. A scuti, a dispensa pe cineva de o obligaţie. 3. (Pop. şi fam.) A îngădui, a permite, a da voie să... ♢ Expr. (Reg.) Nu-i iertat = este interzis. – Lat. libertare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
IERTÁT s.n. Faptul de a ierta. – V. ierta.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A IERTÁ iért tranz. 1) (persoane) A scuti de pedeapsă. 2) A elibera de acuzaţie, primind scuzele aduse; a scuza. Vecinul l-a iertat. ♢ A-l ierta Dumnezeu a înceta din viaţa (după o boală grea şi îndelungată). Dumnezeu să-l ierte! formulă folosită de credincioşi vorbind despre mort. Doamne, iartă-mă! expresie folosită de o persoană care a spus sau este pe cale de a spune o vorbă necuviincioasă. Ba să mă iertaţi! a) nu sunt de acord; b) nici vorbă. Iertaţi-mă (vă rog)! vă rog să nu vă supăraţi. 3) (greşeli, fapte reprobabile) A trece cu vederea; a înceta de a lua în consideraţie; a da uitării; a scuza. 4) (datorii, obligaţii etc.) A declara nul; a anula. 5) A da voie; a îngădui; a permite. Iertaţi-mă, vin şi eu cu o explicaţie. /<lat. libertare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE IERTÁ mă iert intranz. pop. 1) A-şi lua rămas bun (unul cu altul). 2) A se despărţi pentru totdeauna de cineva care a murit sau care e pe moarte. /<lat. libertare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
iertá (iertát, át), vb. – 1. (Înv.) A cruţa. – 2. A absolvi, a scuti de pedeapsă. – 3. A scuza. – 4. A permite, a îngădui, a accepta. – 5. (Refl.) A se împăca, a face pace. – 6. (Refl., înv.) A-şi lua rămas-bun creştineşte. – 7. (Înv.) A abandona, a lăsa, a renunţa. – Mr., megl. l’ert, l’irtare. Lat. lῑbertāre „a cruţa” (Puşcariu 769; Candrea-Dens., 811; REW 5014; DAR; Densusianu, GS, II, 18; Rosetti, I, 167), păstrat numai în rom. – Der. iertăciune, s.f. (iertare; compoziţie poetică ce se recită atunci cînd tînăra căsătorită se desparte de părinţi; despărţire, rămas-bun, mai ales cînd este vorba de un muribund); iertător, adj. (indulgent, care iartă uşor); neiertat, adj. (care nu poate fi iertat; care nu este iertat); neiertător, adj. (care nu iartă).
(Dicţionarul etimologic român)
iertá vb. (sil. ier-), ind. prez. 1 sg. iert, 3 sg. şi pl. iártă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
iertát s. n. (sil. ier-)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
IERTÁ vb. 1. v. absolvi. 2. (BIS.) a dezlega. (Preotul îl ~ de păcate.) 3. (reg.) a îngădui, (înv.) a lăsa, a şterge, a trece. (A ~ păcatele, fărădelegile cuiva.) 4. v. scuza.
(Dicţionar de sinonime)
IERTÁ vb. v. elibera, libera, salva, scăpa, scoate.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
A ierta ≠ a osândi, a pedepsi
(Dicţionar de antonime)
Iertat ≠ neiertat
(Dicţionar de antonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
IERTÁT s.n. Faptul de a ierta. – V. ierta.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE IERTÁ mă iert intranz. pop. 1) A-şi lua rămas bun (unul cu altul). 2) A se despărţi pentru totdeauna de cineva care a murit sau care e pe moarte. /<lat. libertare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
iertá (iertát, át), vb. – 1. (Înv.) A cruţa. – 2. A absolvi, a scuti de pedeapsă. – 3. A scuza. – 4. A permite, a îngădui, a accepta. – 5. (Refl.) A se împăca, a face pace. – 6. (Refl., înv.) A-şi lua rămas-bun creştineşte. – 7. (Înv.) A abandona, a lăsa, a renunţa. – Mr., megl. l’ert, l’irtare. Lat. lῑbertāre „a cruţa” (Puşcariu 769; Candrea-Dens., 811; REW 5014; DAR; Densusianu, GS, II, 18; Rosetti, I, 167), păstrat numai în rom. – Der. iertăciune, s.f. (iertare; compoziţie poetică ce se recită atunci cînd tînăra căsătorită se desparte de părinţi; despărţire, rămas-bun, mai ales cînd este vorba de un muribund); iertător, adj. (indulgent, care iartă uşor); neiertat, adj. (care nu poate fi iertat; care nu este iertat); neiertător, adj. (care nu iartă).
(Dicţionarul etimologic român)
iertá vb. (sil. ier-), ind. prez. 1 sg. iert, 3 sg. şi pl. iártă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
iertát s. n. (sil. ier-)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
IERTÁ vb. 1. v. absolvi. 2. (BIS.) a dezlega. (Preotul îl ~ de păcate.) 3. (reg.) a îngădui, (înv.) a lăsa, a şterge, a trece. (A ~ păcatele, fărădelegile cuiva.) 4. v. scuza.
(Dicţionar de sinonime)
IERTÁ vb. v. elibera, libera, salva, scăpa, scoate.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
A ierta ≠ a osândi, a pedepsi
(Dicţionar de antonime)
Iertat ≠ neiertat
(Dicţionar de antonime)