miroase

MIRÓS, (1, 2) mirosuri, (3) miroase, s.n. l. Unul dintre cele cinci simţuri cu care sunt înzestraţi oamenii şi unele animale, prin care organismul primeşte informaţii asupra proprietăţilor chimice ale unor substanţe care emană vapori; capacitate de a percepe şi deosebi aceste emanaţii; olfacţie. ♦ Fig. Perspicacitate, intuiţie, sagacitate. 2. Emanaţie plăcută sau neplăcută pe care o exală unele corpuri; proprietate a unor substanţe de a produce asemenea emanaţii; senzaţie pe care o produce această emanaţie asupra simţului olfactiv. 3. (Mai ales la pl.) Condiment, mirodenie. [Acc. şi: míros] – Din mirosi (derivat regresiv).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

MIROSÍ, mirós, vb. IV. 1. Tranz. şi intranz. A simţi, a percepe un miros (2). ♦ Tranz. A apropia nasul de ceva sau de cineva pentru a percepe un miros (2). 2. Intranz. A avea (şi a răspândi) un miros (2). ♢ Expr. Miroase a... = prevesteşte, anunţa (ceva). 3.Tranz. şi intranz. Fig. (Fam.) A presimţi, a bănui. ♦ Tranz. A dibui, a simţi prezenţa cuiva sau a ceva. [Var.: (pop.) amirosí vb. IV] – Din sl. mirosati.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

MIRÓS ~uri n. 1) Simţ prin care organismul percepe şi deosebeşte diferite emanaţii, răspândite în aer de unele substanţe sau corpuri. 2) Emanaţie plăcută sau neplăcută, răspândită în mediul înconjurător de unele substanţe şi corpuri. ~ de trandafir. /v. a mirosi
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A MIRÓSI¹ pers. 3 miroáse intranz. (despre substanţe, corpuri, plante etc.) A avea sau a răspândi un miros. Floarea miroase. ♢ Miroase a (ceva) a exista semne (de ceva); a prevesti (ceva). Nu miroase a bine e semn rău. /<sl. mirosati
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A MIROSͲ mirós tranz. 1) A simţi cu ajutorul mirosului; a percepe prin simţul mirosului. 2) A examina cu ajutorul nasului (pentru a percepe un miros). 3) fig. A simţi din timp (prin intuiţie); a presimţi. 4) (despre animale) A descoperi cu ajutorul mirosului; a adulmeca. /<sl. mirosati
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

mirosí (mirós, mirosít), vb. – 1. A exala miros. – 2. A percepe mirosul. – 3. A adulmeca. – Var. amirosi, (a)mirosesc. Megl. mirises, mirisiri. Ngr. μυρώνω, aorist ἐμύρωσα „a parfuma” (Graur, BL, IV, 102; Puşcariu, Lr., 260), cf. v sb. mirisati (Vasmer, Gr., 99), bg. mirisati, mirosati (sec. XVII). Der. din sl. (Tiktin; Candrea) nu e o ipoteză necesară. Completat de amirosi, este un cuvînt de uz general (ALR, I, 77). – Cf. mir. Der. miros, s.n. (odor, parfum; olfacţie), postverbal, sau direct din ngr. μύρωσις „ungere” (Roesler 573; Murnu 37); miroseală, s.f. (înv., mir; odor, parfum); mirosenie, s.f. (înv., mir; înv., parfum); miroseaţă, s.f. (parfum); mirositor, adj. (parfumat, odorant).
(Dicţionarul etimologic român)

mirós s. n., (senzaţii) pl. mirósuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

miroáse (condimente) s. n. pl.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

mirosí vb., ind. prez. 1 sg. mirós, 3 sg. miroáse, 3 pl. mirós/miroáse, imperf. 3 sg. miroseá; conj. prez. 3 sg. şi pl. miroásă
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
MIROÁSE s. pl. v. aromat, condiment, ingredient, mirodenie.
(Dicţionar de sinonime)

MIRÓS s. (livr.) olfacţie, (rar) abur, abureală, (înv.) miroseală, mirosenie, odor, odorat, olm. (Simţul ~ului.)
(Dicţionar de sinonime)

MIRÓS s. v. fler, perspicacitate.
(Dicţionar de sinonime)

MIROSÍ vb. 1. (înv.) a odora. (Flori care ~ îmbietor.) 2. a duhni, a puţi, (prin Mold.) a se auzi, (Mold.) a duhli, (înv.) a duhori. (~ a băutură.) 3. (înv. şi reg.) a(-i) puţi. (Îi ~ a câine.) 4. a adulmeca, (rar) a puncta, (reg.) a muşina, a muşlui, a ulma, a vetri, (Munt. şi Olt.) a mâşâi, (înv.) a adulma. (Ogarul ~ vânatul.)
(Dicţionar de sinonime)

MIROSÍ vb. v. anticipa, bănui, crede, ghici, gândi, imagina, intui, închipui, întrezări, presimţi, presupune, prevedea, simţi, socoti, şti, visa.
(Dicţionar de sinonime)