PÚŞCĂ, puşti, s.f. 1. Armă de foc portativă şi individuală cu patul de lemn şi cu ţeava lungă. ♢ Puşcă-mitralieră = puşcă la care încărcarea şi descărcarea se execută automat. Puşcă de soc = puşcoci. ♢ Expr. (Adverbial) Gol puşcă = a) complet dezbrăcat, în pielea goală; b) fără avere, sărac lipit. A se duce (sau a trece etc.) puşcă = a se duce (sau a trece etc.) în mare viteză (şi de-a dreptul). 2. (Înv.) Tun. 3. (Bot.; în compusul) Puşca-dracului = plantă erbacee cu flori, de obicei albastre (Phyteuma tatramerum). – Din magh. puska, pol. puszka, rus. puşka.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
PUŞTI, puşti, s.m. (Fam.) Băiat tânăr, băieţaş, copil; copil ştrengar. – Cf. tc. p u ş t „desfrânat”.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
PUSTIÍ, pustiesc, vb. IV. 1. Tranz. A preface locuri fertile sau populate în locuri pustii; a devasta. 2. Refl. (Pop.) A se refugia, a se izola; a pribegi. 3. Tranz. A părăsi pe cineva sau ceva, a lăsa pustiu. – Din pustiu.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
PUSTÍU, -ÍE, (I) pustiuri, s.n., (II) pustii, adj. I. S.n. 1. Regiune sălbatică, lipsită de vegetaţie şi de populaţie; spec. întindere vastă şi plană de teren lipsită de vegetaţie şi nepopulată, acoperită cu nisip; deşert. ♢ Loc. adv. În pustiu = în zadar, degeaba. A pustiu = a jale, a moarte, prevestind moartea. ♢ Expr. A fluiera în (sau a) pustiu = a fluiera în semn de neizbândă, de părere de rău, de plictiseală; a fluiera a pagubă. Ducă-se pe pustiu (sau pe pustii) = ducă-se dracului, lua-l-ar naiba; (eufemistic) diavolul, dracul. 2. Fig. Singurătate apăsătoare pe care o simte cineva; plictiseală; mâhnire, supărare, durere. II. Adj. 1. (Despre locuri, ţinuturi) Care se află în stare sălbatică, fără vegetaţie şi fără populaţie. ♦ Aflat în paragină, în ruină; părăsit. ♦ (Substantivat; înv. şi pop., în imprecaţii) Blestemat, afurisit. 2. În care nu se află nimeni (şi nimic). Cameră pustie. 3. Fig. Singur, părăsit, copleşit de o singurătate apăsătoare; stingher; deznădăjduit. [Var.: (pop.) pustíe s.f.] – Din bg. pustinja.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
PUSTÍE s.f. v. pustiu.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
PÚŞCĂ puşti f. 1) mil. Armă de foc individuală, cu ţeava lungă şi cu patul de lemn. ♢ ~ antitanc puşcă de calibru mare, folosită contra tancurilor. ~-mitralieră puşcă la care încărcarea şi tragerea se fac în mod automat. Gol ~ (sau pistol) v. PISTOL. A trece (sau a se duce) ~ a trece (sau a se duce) cu mare viteză. 2) înv. Armă de artilerie care arunca proiectile grele pe o traiectorie întinsă. [G.-D. puştii] /<ung. puska
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
PUŞTI ~ m. fam. 1) Băiat mic; băieţel; pici. 2) Copil ştrengar. /cf. turc. puşt
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A PUSTI//Í ~ésc tranz. (case, localităţi, terenuri etc.) A transforma în pustiu prin distrugere; a devasta. /Din pustiu
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE PUSTI//Í mă ~ésc intranz. 1) A se pierde printre străini; a fi departe de locurile natale. 2) rar A se retrage în singurătate; a se însingura. /Din pustiu
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
PUSTÍ//U1 ~e (~i) 1) (despre locuri) Care nu are nimic. Pădure ~e. Stradă ~e. 2) (despre localităţi, încăperi, spaţii) Care este lipsit de viaţă; în care (sau pe care) nu se află nimeni. Şcoală ~e. Peron ~. 3) (despre regiuni, ţinuturi) Care este fără vegetaţie şi fără populaţie; deşert; gol. /<bulg. pustinja
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
PUSTÍU2 ~ri n. 1) Regiune întinsă nisipoasă, aproape lipsită de vegetaţie din cauza aridităţii solului; deşert. ♢ În ~ a) în gol; b) în zadar. Ducă-se pe ~ a) numire eufemistică a diavolului; b) epilepsie. 2) fig. Stare sufletească apatică a omului solitar; singurătate chinuitoare. /<bulg. pustinja
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
púşcă (púşti), s.f. – 1. (Înv.) Tun. – 2. Armă. – 3. Fuituială. – 4. (Înv.) Pompă de incendiu. Sl. pušĭka (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Miklosich, Fremdw., 120; Conev 122); cf. alb. puškë, bg., rus. puška, pol. puszka, sb., mag. puska, ţig., sp. pusca (Besses 136). – Der. puşca (var. împuşca), vb. (a trage cu puşca; a ucide cu foc de armă); (îm)puşcă’n lună, s.m. (haimana, golan; hoţ, bandit); (îm)puşcătură, s.f. (foc de puşcă); puşcar, s.m. (înv., tunar, artilerist); puşcări, vb. (a trage, a descărca o armă de foc); puşcărire, s.f. (împuşcătură); puşcaş, s.m. (înv., tunar; înv., corp de 500 de soldaţi infanterişti sub comanda marelui armaş; trăgător; vînător înarmat cu o puşcă); puşcoci (var. pişcoci, puşcoace, pişcoace), s.n. şi f. (puşcă veche, jucărie ca o puşcă); puşcărie, s.f. (înv., artilerie; închisoare, ocnă); puşcăriaş, s.m. (deţinut); puşcuţă, s.f. (puşcă; cuşcă); puşculiţă, s.f. (puşcă mică; vas mic cu bani). Nu e sigur dacă puşcărie „temniţă” trebuie explicat prin faptul că vreun depozit sau cazarmă de artilerie ar fi servit la închisoare (Tiktin); mai probabil în acest cuvînt se păstrează, ca în puşcuţă şi puşculiţă, semantismul primitiv din sl. cf. v. germ. buhsa „cutie”, gr. πυξίς „cutie, ţarc”. Bg. puškaria provine din rom. (Capidan, Raporturile, 234).
(Dicţionarul etimologic român)
púşti (púşti), s.m. – 1. (Înv.) Pederast, sodomit. – 2. Tînăr, flăcău, copil. – Var. puşchi. Mr. puştu „golan”, megl. puşt. Tc. puşt „desfrînat” (Şeineanu, II, 298; Tiktin; Ronzevalle 60), cf. ngr. πούστης, alb., bg., sb. pušt (după Cihac, II, 301, rom. ar proveni din sb., căci autorul îl consideră drept cuvînt autentic sl.). Cu sens injurios s-a pierdut aproape complet în limba actuală, dar mai este evident la Alecsandri. – Der. puştan, s.m. (tînăr, copil); puştancă, s.f. (fată); puştime, s.f. (mulţime de copii); puşlău, s.m. (leneş, puturos), probabil în loc de *puştlău, cu suf. expresiv, ca în fătălău, bătălău; puşlanie, s.f. (lenevie; trîndăvie); puşlama, s.f. (leneş, puturos; golan), a cărui der. nu este clară, probabil direct dintr-un cuvînt tc. neatestat.
(Dicţionarul etimologic român)
pustíu (pustíe), adj. – 1. Deşert, gol. – 2. Părăsit, nepopulat. – 3. Nefericit, amărît. – 4. (S.n.) Deşert, loc necultivat. – Megl. pust. Sl. pustŭ, pustynĭ (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Tiktin; Conev 40). Pentru sensul de imprecaţie, cf. ngr. ἔρημο (Graur, BL, VI, 168). – Der. pustie, s.f. (deşert, loc neîngrijit; nume popular pentru diavol), în loc de înv. pustinie ‹ sl. pustynĭ; pustă, s.f. (teren agricol, cîmpia Ungariei), din mag. puszta, cu aceeaşi provenienţă; pustietate, s.f. (deşert, regiune necultivată şi nelocuită); pustii, vb. (a devasta, a transforma în deşert; vb., refl., a deveni deşert); pustiitor (var. pustiicios), adj. (distrugător); pustiiciune, s.f. (înv., devastare, distrugere); pustnic, s.m. (sihastru, anahoret), din sl. pustynĭnikŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 755; Tiktin; Conev 109), poate confundat cu sl. postĭnikŭ „postitor”; pustnicesc, adj. (de sihastru); pustnici, vb. (a trăi ca un pustnic); pustnicie, s.f. (sihăstrie). – Din rom. provine mag. posztia (Edelspacher 21).
(Dicţionarul etimologic român)
care pălăria? / pielea? / puşca mea? expr. care naiba? (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)
cine pălăria / pielea / puşca mea? expr. cine naiba? (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)
púşcă-mitraliéră s. f. (sil. -tra-li-e-), g.-d. art. púştii-mitraliére; pl. puşti-mitraliére
(Dicţionar ortografic al limbii române)
púşcă s. f., g.-d. art. púştii; pl. puşti
(Dicţionar ortografic al limbii române)
puşti s. m., art. púştiul; pl. puşti
(Dicţionar ortografic al limbii române)
pustií vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. pustiésc, imperf. 3 sg. pustiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. pustiáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
pustíu adj. m., f. pustíe; pl. m. şi f. pustíi
(Dicţionar ortografic al limbii române)
pustíu s. n., art. pustíul; pl. pustíuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)
dúcă-se-pe-pustíi s. m.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
pustíe s. f., art. pustía, g.-d. art. pustíei; pl. pustíi, art. pustíile
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ducă-se-pe pustii s.m. (pop. şi fam.) 1. dracul, diavolul. 2. epilepsie.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)
Sinonime:
PUŞCA-LÚPULUI s. v. garoafă, garofiţă de grădină.
(Dicţionar de sinonime)
PÚŞCĂ s. (înv. şi reg.) durdă, flintă, sâneaţă. (Are ~ încărcată.)
(Dicţionar de sinonime)
PÚŞCĂ s. v. arc, praştie, tun.
(Dicţionar de sinonime)
IARBĂ-DE-PÚŞCĂ s. v. praf de puşcă, pulbere.
(Dicţionar de sinonime)
PUŞTI s. pici, prichindel, ţânc, (reg.) pricolici, (fam.) zgâmboi, (fig.) năpârstoc. (Un ~ de vreo 5 ani.)
(Dicţionar de sinonime)
PUŞTI s. v. băieţaş, băieţel, copilaş.
(Dicţionar de sinonime)
PUSTIÍ vb. v. distruge.
(Dicţionar de sinonime)
PUSTIÍ vb. v. abandona, asasina, lăsa, omorî, părăgini, părăsi, sălbătici, suprima, ucide.
(Dicţionar de sinonime)
PUSTÍU adj. v. deşert, gol, nepăzit, nesupravegheat, vid.
(Dicţionar de sinonime)
PUSTÍU adj., s. 1. adj. deşert, gol, necultivat, sălbatic, vid, (înv. şi reg.) săcret, (înv.) puştiicios, pustiit. (Un loc, un ţinut ~.) 2. s. v. deşert. 3. s. v. pustietate. 4. adj. v. nelocuit. 5. adj. v. neumblat. 6. adj. părăsit. 7. adj. singur, stingher. (A rămas ~ pe lume.)
(Dicţionar de sinonime)
PUSTÍU adj., s. v. afurisit, blestemat, câinos, hain, îndrăcit, rău, ticălos.
(Dicţionar de sinonime)
DUCĂ-SE-PE-PUSTÍI s. v. aghiuţă, demon, diavol, drac, epilepsie, încornoratul, naiba, necuratul, satană, tartor.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
Pustiu ≠ aglomerat, arhiplin, populat
(Dicţionar de antonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
PUŞTI, puşti, s.m. (Fam.) Băiat tânăr, băieţaş, copil; copil ştrengar. – Cf. tc. p u ş t „desfrânat”.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
PUSTÍU, -ÍE, (I) pustiuri, s.n., (II) pustii, adj. I. S.n. 1. Regiune sălbatică, lipsită de vegetaţie şi de populaţie; spec. întindere vastă şi plană de teren lipsită de vegetaţie şi nepopulată, acoperită cu nisip; deşert. ♢ Loc. adv. În pustiu = în zadar, degeaba. A pustiu = a jale, a moarte, prevestind moartea. ♢ Expr. A fluiera în (sau a) pustiu = a fluiera în semn de neizbândă, de părere de rău, de plictiseală; a fluiera a pagubă. Ducă-se pe pustiu (sau pe pustii) = ducă-se dracului, lua-l-ar naiba; (eufemistic) diavolul, dracul. 2. Fig. Singurătate apăsătoare pe care o simte cineva; plictiseală; mâhnire, supărare, durere. II. Adj. 1. (Despre locuri, ţinuturi) Care se află în stare sălbatică, fără vegetaţie şi fără populaţie. ♦ Aflat în paragină, în ruină; părăsit. ♦ (Substantivat; înv. şi pop., în imprecaţii) Blestemat, afurisit. 2. În care nu se află nimeni (şi nimic). Cameră pustie. 3. Fig. Singur, părăsit, copleşit de o singurătate apăsătoare; stingher; deznădăjduit. [Var.: (pop.) pustíe s.f.] – Din bg. pustinja.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
PUSTÍE s.f. v. pustiu.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
PÚŞCĂ puşti f. 1) mil. Armă de foc individuală, cu ţeava lungă şi cu patul de lemn. ♢ ~ antitanc puşcă de calibru mare, folosită contra tancurilor. ~-mitralieră puşcă la care încărcarea şi tragerea se fac în mod automat. Gol ~ (sau pistol) v. PISTOL. A trece (sau a se duce) ~ a trece (sau a se duce) cu mare viteză. 2) înv. Armă de artilerie care arunca proiectile grele pe o traiectorie întinsă. [G.-D. puştii] /<ung. puska
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
PUŞTI ~ m. fam. 1) Băiat mic; băieţel; pici. 2) Copil ştrengar. /cf. turc. puşt
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A PUSTI//Í ~ésc tranz. (case, localităţi, terenuri etc.) A transforma în pustiu prin distrugere; a devasta. /Din pustiu
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE PUSTI//Í mă ~ésc intranz. 1) A se pierde printre străini; a fi departe de locurile natale. 2) rar A se retrage în singurătate; a se însingura. /Din pustiu
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
PUSTÍ//U1 ~e (~i) 1) (despre locuri) Care nu are nimic. Pădure ~e. Stradă ~e. 2) (despre localităţi, încăperi, spaţii) Care este lipsit de viaţă; în care (sau pe care) nu se află nimeni. Şcoală ~e. Peron ~. 3) (despre regiuni, ţinuturi) Care este fără vegetaţie şi fără populaţie; deşert; gol. /<bulg. pustinja
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
PUSTÍU2 ~ri n. 1) Regiune întinsă nisipoasă, aproape lipsită de vegetaţie din cauza aridităţii solului; deşert. ♢ În ~ a) în gol; b) în zadar. Ducă-se pe ~ a) numire eufemistică a diavolului; b) epilepsie. 2) fig. Stare sufletească apatică a omului solitar; singurătate chinuitoare. /<bulg. pustinja
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
púşcă (púşti), s.f. – 1. (Înv.) Tun. – 2. Armă. – 3. Fuituială. – 4. (Înv.) Pompă de incendiu. Sl. pušĭka (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Miklosich, Fremdw., 120; Conev 122); cf. alb. puškë, bg., rus. puška, pol. puszka, sb., mag. puska, ţig., sp. pusca (Besses 136). – Der. puşca (var. împuşca), vb. (a trage cu puşca; a ucide cu foc de armă); (îm)puşcă’n lună, s.m. (haimana, golan; hoţ, bandit); (îm)puşcătură, s.f. (foc de puşcă); puşcar, s.m. (înv., tunar, artilerist); puşcări, vb. (a trage, a descărca o armă de foc); puşcărire, s.f. (împuşcătură); puşcaş, s.m. (înv., tunar; înv., corp de 500 de soldaţi infanterişti sub comanda marelui armaş; trăgător; vînător înarmat cu o puşcă); puşcoci (var. pişcoci, puşcoace, pişcoace), s.n. şi f. (puşcă veche, jucărie ca o puşcă); puşcărie, s.f. (înv., artilerie; închisoare, ocnă); puşcăriaş, s.m. (deţinut); puşcuţă, s.f. (puşcă; cuşcă); puşculiţă, s.f. (puşcă mică; vas mic cu bani). Nu e sigur dacă puşcărie „temniţă” trebuie explicat prin faptul că vreun depozit sau cazarmă de artilerie ar fi servit la închisoare (Tiktin); mai probabil în acest cuvînt se păstrează, ca în puşcuţă şi puşculiţă, semantismul primitiv din sl. cf. v. germ. buhsa „cutie”, gr. πυξίς „cutie, ţarc”. Bg. puškaria provine din rom. (Capidan, Raporturile, 234).
(Dicţionarul etimologic român)
púşti (púşti), s.m. – 1. (Înv.) Pederast, sodomit. – 2. Tînăr, flăcău, copil. – Var. puşchi. Mr. puştu „golan”, megl. puşt. Tc. puşt „desfrînat” (Şeineanu, II, 298; Tiktin; Ronzevalle 60), cf. ngr. πούστης, alb., bg., sb. pušt (după Cihac, II, 301, rom. ar proveni din sb., căci autorul îl consideră drept cuvînt autentic sl.). Cu sens injurios s-a pierdut aproape complet în limba actuală, dar mai este evident la Alecsandri. – Der. puştan, s.m. (tînăr, copil); puştancă, s.f. (fată); puştime, s.f. (mulţime de copii); puşlău, s.m. (leneş, puturos), probabil în loc de *puştlău, cu suf. expresiv, ca în fătălău, bătălău; puşlanie, s.f. (lenevie; trîndăvie); puşlama, s.f. (leneş, puturos; golan), a cărui der. nu este clară, probabil direct dintr-un cuvînt tc. neatestat.
(Dicţionarul etimologic român)
pustíu (pustíe), adj. – 1. Deşert, gol. – 2. Părăsit, nepopulat. – 3. Nefericit, amărît. – 4. (S.n.) Deşert, loc necultivat. – Megl. pust. Sl. pustŭ, pustynĭ (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Tiktin; Conev 40). Pentru sensul de imprecaţie, cf. ngr. ἔρημο (Graur, BL, VI, 168). – Der. pustie, s.f. (deşert, loc neîngrijit; nume popular pentru diavol), în loc de înv. pustinie ‹ sl. pustynĭ; pustă, s.f. (teren agricol, cîmpia Ungariei), din mag. puszta, cu aceeaşi provenienţă; pustietate, s.f. (deşert, regiune necultivată şi nelocuită); pustii, vb. (a devasta, a transforma în deşert; vb., refl., a deveni deşert); pustiitor (var. pustiicios), adj. (distrugător); pustiiciune, s.f. (înv., devastare, distrugere); pustnic, s.m. (sihastru, anahoret), din sl. pustynĭnikŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 755; Tiktin; Conev 109), poate confundat cu sl. postĭnikŭ „postitor”; pustnicesc, adj. (de sihastru); pustnici, vb. (a trăi ca un pustnic); pustnicie, s.f. (sihăstrie). – Din rom. provine mag. posztia (Edelspacher 21).
(Dicţionarul etimologic român)
care pălăria? / pielea? / puşca mea? expr. care naiba? (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)
cine pălăria / pielea / puşca mea? expr. cine naiba? (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)
púşcă-mitraliéră s. f. (sil. -tra-li-e-), g.-d. art. púştii-mitraliére; pl. puşti-mitraliére
(Dicţionar ortografic al limbii române)
púşcă s. f., g.-d. art. púştii; pl. puşti
(Dicţionar ortografic al limbii române)
puşti s. m., art. púştiul; pl. puşti
(Dicţionar ortografic al limbii române)
pustií vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. pustiésc, imperf. 3 sg. pustiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. pustiáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
pustíu adj. m., f. pustíe; pl. m. şi f. pustíi
(Dicţionar ortografic al limbii române)
pustíu s. n., art. pustíul; pl. pustíuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)
dúcă-se-pe-pustíi s. m.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
pustíe s. f., art. pustía, g.-d. art. pustíei; pl. pustíi, art. pustíile
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ducă-se-pe pustii s.m. (pop. şi fam.) 1. dracul, diavolul. 2. epilepsie.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)
Sinonime:
PUŞCA-LÚPULUI s. v. garoafă, garofiţă de grădină.
(Dicţionar de sinonime)
PÚŞCĂ s. (înv. şi reg.) durdă, flintă, sâneaţă. (Are ~ încărcată.)
(Dicţionar de sinonime)
PÚŞCĂ s. v. arc, praştie, tun.
(Dicţionar de sinonime)
IARBĂ-DE-PÚŞCĂ s. v. praf de puşcă, pulbere.
(Dicţionar de sinonime)
PUŞTI s. pici, prichindel, ţânc, (reg.) pricolici, (fam.) zgâmboi, (fig.) năpârstoc. (Un ~ de vreo 5 ani.)
(Dicţionar de sinonime)
PUŞTI s. v. băieţaş, băieţel, copilaş.
(Dicţionar de sinonime)
PUSTIÍ vb. v. distruge.
(Dicţionar de sinonime)
PUSTIÍ vb. v. abandona, asasina, lăsa, omorî, părăgini, părăsi, sălbătici, suprima, ucide.
(Dicţionar de sinonime)
PUSTÍU adj. v. deşert, gol, nepăzit, nesupravegheat, vid.
(Dicţionar de sinonime)
PUSTÍU adj., s. 1. adj. deşert, gol, necultivat, sălbatic, vid, (înv. şi reg.) săcret, (înv.) puştiicios, pustiit. (Un loc, un ţinut ~.) 2. s. v. deşert. 3. s. v. pustietate. 4. adj. v. nelocuit. 5. adj. v. neumblat. 6. adj. părăsit. 7. adj. singur, stingher. (A rămas ~ pe lume.)
(Dicţionar de sinonime)
PUSTÍU adj., s. v. afurisit, blestemat, câinos, hain, îndrăcit, rău, ticălos.
(Dicţionar de sinonime)
DUCĂ-SE-PE-PUSTÍI s. v. aghiuţă, demon, diavol, drac, epilepsie, încornoratul, naiba, necuratul, satană, tartor.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
Pustiu ≠ aglomerat, arhiplin, populat
(Dicţionar de antonime)