Dicţionar român explicativ - putea - sinonime, conjugare, dex, doom, neologisme
PUTEÁ, pot, vb. II. Tranz. 1. A fi în stare, a avea puterea, a se simţi capabil de a înfăptui un lucru. ♢ Loc. adv. Cum poate (sau pot, poţi etc.) = pe măsura posibilităţilor. ♢ Expr. Cât (sau ce) îi poate (cuiva) capul (sau pielea, cojocul, etc.) = cât (sau ce) este în stare să facă cineva, ce posibilităţi, câtă rezistenţă are cineva. A nu mai putea (de...) = a) a fi copleşit de un seniment sau de o senzaţie puternică; b) (fam.) a nu-i păsa, a nu se sinchisi de ceva sau de cineva. 2. A avea posibilitatea, mijloacele, condiţiile necesare sau ocazia de a înfăptui, de a face ceva, a-i fi ceva cu putinţă. 3. A exista posibilitatea sau probabilitatea, a fi posibil, a fi cu putinţă ca un lucru să se întâmple. ♢ Expr. Ce (sau când, unde) poate să fie? = ce (sau când, unde) să fie? ♢ Refl. impers. Cum se poate să nu înveţe? (Loc. adv.) De nu se mai poate (sau cât se poate, cum nu se poate mai mult) = foarte, din cale-afară. (Expr.) Se prea poate = e (foarte) posibil. ♦ (La prez. ind. pers. 3 sg., cu valoare adverbială) E posibil, e cu putinţă. ♢ Loc. adv. Peste poate = cu neputinţă, imposibil. Fără doar şi poate = neîndoielnic, sigur, precis. 4. A avea voia, dreptul de a face ceva. ♦ Refl. impers. A fi permis sau îngăduit. Se poate intra? 5. A avea motive, a avea justificare, a fi îndreptăţit să facă, să spună, să creadă ceva. 6. A fi indicat, nimerit, potrivit, a fi bine să..., a fi cazul să, ..; a se cuveni, a se cădea. [Prez. ind. şi: (pop.) poci] – Lat. potere (= posse).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

PUŢÍ, put, vb. IV. Intranz. A răspândi un miros greu, neplăcut; a mirosi urât. ♢ Expr. A puţi locul sub cineva sau a-i puţi cuiva urma, se spune despre cineva foarte leneş. A puţi a pustiu = a fi gol. Nici nu pute, nici nu miroase = nu-i nici bun, nici rău; e aşa şi-aşa. Parcă îi tot pute ceva, se spune despre cel care este mereu nemulţumit. A-i puţi a... = a simţi miros de... ♦ Fig. (Fam.; urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A avea ceva în cantitate mare, a fi plin de... Pute piaţa de mere. – Lat. *putire (= putere).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A PUTEÁ pot tranz. (urmat, de obicei, de un verb la conjuntiv sau la infinitiv) 1) A se simţi în stare; a fi capabil sau apt. ♢ A nu mai ~ de ... a) a fi cuprins de un sentiment sau de o senzaţie puternică; b) a nu-i păsa de ... A nu (mai) ~ fără (cineva sau ceva) a avea neapărat nevoie de (cineva sau de ceva). 2) A fi în drept; a avea tot temeiul. Pot confirma. Tribunalul poate executa sentinţa. 3) v. A SE PUTEA. ♢ Poate că e cu putinţă; e posibil. Fără doar şi poate fără nici o discuţie; în mod sigur. /<lat. potere
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A SE PUTEÁ pers. 3 se poáte tranz. 1) A exista posibilitatea; a fi posibil. ♢ Se prea poate e posibil. Peste poate imposibil. De nu se mai poate peste măsură; la culme. 2) A exista permisiunea; a fi îngăduit. Se poate să intru? /<lat. potere
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A PUŢÍ put intranz. 1) A emana un miros urât; a mirosi urât. 2) pop. A fi semne că are sau va avea loc. Pute a bătaie. ♢ Pute a pustiu se spune despre ceea ce este gol (camere, buzunare, pungi etc.). 3) fig. fam. A fi plin peste măsură; a fi supraîncărcat. Pute piaţa de legume. /<lat. putere
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

puteá (pot, putút), vb. – 1. A fi în stare. – 2. (Refl.) A fi posibil. – 3. (Cu negaţia nu mai). A muri de, a arde în, a crăpa; ironic, a nu-i păsa de nimic. – Mr. pot, putut, puteare, megl., istr. pot. Lat. *pŏtēre, forma vulgară analogică a lui posse (Diez, Gramm., I, 331; Puşcariu 1362; Candrea-Dens., 1491; REW 6682), cf. vegl. potare, it. potere, prov., cat., sp., port. poder, v. fr. pooir (› fr. pouvoir). Pentru conjug., cf. Lombard, Cah. S. Puşcariu, II, 147-50. Der. poate, adv. (probabil, eventual), în loc de se poate, cf. calabr. pozza; putere, s.f. (tărie; forţă, vigoare; stăpînire, conducere; înv., armată, forţă militară; înv., mulţime; înv., minune, miracol; autoritate, împuternicire, mandat; una din cele trei autorităţi ale statului; putere executivă, guvern; stat suveran; mijloc, inimă; partea centrală a trunchiului) ale cărui ultime sensuri se explică prin localizarea ideei de putere în inimă şi prin echivalenţă cu ea, cf. sp. corazón „parte centrală”; de-a puterea fi, adv. (Mold., exact, întocmai); puteri (var. împuteri), vb. (înv., a întări, a fortifica); putinţă, s.f. (posibilitate, facultate; mijloc), din lat. pǒtentia (Tiktin; Candrea; Scriban), sau mai probabil cu suf. -inţă, ca stăruinţă, adeverinţă etc.; putirinţă (var. puterinţă), s.f. (putere, posibilitate), formaţie glumeaţă şi familiară, rezultată din contaminarea lui putere cu putinţă; neputinţă, s.f. (impotenţă, incapacitate; imposibilitate); putincios, adj. (înv., puternic; înv., demn de, vrednic de; posibil); neputincios, adj. (impotent; înv., imposibil); puternic, adj. (tare, robust, potent; prepotent); neputernic, adj. (înv., debil, incapabil); preaputernic, adj. (atotputernic); atotputernic, adj. (prepotent), atribut exclusiv pentru Dumnezeu; puternici, vb. (înv., a-şi exercita puterea); puternicie, s.f. (forţă, tărie); atotputernicie, s.f. (omnipotenţă); puternice, s.f. pl. (duhuri rele); împuternici, vb. (a da puteri; refl., a se fortifica); împuternicire, s.f. (mandat; procură); împuternicit, s.m. (delegat; plenipotenţiar); răsputea, vb. (a face ceva cu toată puterea); răsputere, s.f. (toată forţa). – Din rom. provin bg. puteren (Capidan, Raporturile, 230), bg. din Trans. putere, puternica (Miklosich, Bulg., 131; Miklosich, Fremdw., 121), rut. puter(j)a, rus. puternyi, adj., puteruvaty, vb. (Miklosich, Wander., 18; Candrea, Elemente, 409).
(Dicţionarul etimologic român)

puţí (puţít, puţít), vb. – A mirosi urît. – Megl. put(puţos), ambuţiri. Lat. *putῑre în loc de putēre (Puşcariu 1414; REW 6876), cf. it. putire (Prati 803), prov., cat. pudir; fr. puer (‹ v. fr. puir). – Der. apuţit, s.n. (înv., miros); pucios, adj. (urît mirositor), probabil în loc de *puţicios, cf. v. it., pist. puzzoso; pucioasă, s.f. (sulf), în loc de piatră pucioasă (după Puşcariu 1394 şi Candrea de la un lat. *puteōsa; puciocnă (var. pucio(a)gnă), s.f. (plantă, Bifora radians); împuţi, vb. (a răspîndi un miros greu; refl., a începe să miroasă urît, a se putrezi; refl., a se băşi); împuţiciune, s.f. (duhoare, putoare; lene); împuţit, adj. (puturos; stricat; leneş). – Cf. putoare.
(Dicţionarul etimologic român)

puteá vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. pot, 2 sg. poţi, perf. s. 1 sg. putúi, 1 pl. putúrăm; conj. prez. 3 sg. şi pl. poátă; ger. putând; part. putút
(Dicţionar ortografic al limbii române)

puţí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. put, imperf. 3 sg. puţeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. pútă
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:

PUTEÁ vb. 1. a se cădea, a se cuveni. (Se ~ să stăm cu braţele în sân?) 2. a merge. (Aşa nu se mai ~!)
(Dicţionar de sinonime)

PUŢÍ vb. a duhni, a mirosi, (prin Mold.) a se auzi, (Mold.) a duhli, (înv.) a duhori. (~ a băutură.)
(Dicţionar de sinonime)