taraite

TÂRÂÍ, tấrâi, vb. IV. Tranz. şi refl. (Pop.) A (se) târî. ♢ Compus: (fam.) târâie-brâu s.m. = om care îşi pierde vremea degeaba, care nu face nimic; pierde-vară. – Cf. t â r î.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ŢÂRÂÍT¹ adv. (În legătură cu modul de a cânta la un instrument cu coarde) Din vârful arcuşului, fără rezonanţă; tremurat. – Din ţârâi².
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ŢÂRÂÍT², ţârâituri, s.n. Faptul de a ţârâi²; (concr.) sunetul, zgomotul produs astfel; ţârâitură. – V. ţârâi².
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A TÂRÂÍ târâi tranz. v. A TÂRÎ. ♢ A-şi ~ bătrâneţile a suporta cu greu vârsta înaintată. Târâie-brâu om de nimic. /<sl. trĕti
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A SE TÂRÂÍ mă tấrâi intranz. v. A SE TÂRÎ. /<sl. trĕti
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ŢÂRÂÍT ~uri n. 1) v. a ŢÂRÂI¹. ♢ Cu ~a a) picătură cu picătură; b) în cantităţi mici; câte puţin. 2) Sunet caracteristic produs de o fiinţă sau de un obiect care ţârâie. ~ul soneriei. /v. a ţârâi
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

târâí vb., ind. şi conj. prez. 3 târâie, imperf. 3 sg. târâiá
(Dicţionar ortografic al limbii române)

ţârâít adv.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

ţârâít s. n., pl. ţârâíturi
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
TÂRÂÍ vb. v. târî.
(Dicţionar de sinonime)

ŢÂRÂÍT s. ţârâitură, zbârnâit. (~ul soneriei.)
(Dicţionar de sinonime)