tracii

TRAC¹ interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de lovitura bruscă şi scurtă care însoţeşte descărcarea unei arme, tragerea unei săgeţi etc. – Onomatopee.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

TRAC² s.n. Stare emotivă de care sunt cuprinse unele persoane (mai ales artiştii) în momentul apariţiei lor în faţa publicului. – Din fr. trac.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

TRAC³, -Ă, traci, -ce, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Persoană care făcea parte dintr-o veche populaţie indo-europeană din Tracia. 2. Adj. Tracic. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de traci³ (1) – Din lat. Thracus.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

TRAC¹ n. Stare de emoţie de care sunt cuprinse unele persoane (de obicei actorii) când apar în faţa publicului. /<fr. trac
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

TRAC² interj. (cuvânt care se foloseşte pentru a exprima zgomotul produs de descărcarea unei arme, de tragerea unei săgeţi etc.). /Onomat.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

TRA//C³ ~că (~ci, ~ce) m. şi f. Persoană care făcea parte din vechea populaţie a Traciei. /<lat. Thracus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

TRAC s.n. Emoţie de care sunt cuprinse unele persoane (mai ales actorii) înainte de a apărea în faţa publicului. [< fr. trac].
(Dicţionar de neologisme)

TRAC¹ s. n. stare emotivă de care sunt cuprinse unele persoane (mai ales actorii) înainte de a apărea în faţa publicului, a unor examinatori. (< fr. trac)
(Marele dicţionar de neologisme)

TRAC², -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Tracia. II. adj. care aparţinea tracilor; tracic. ♢ (s. f.) limbă indo-europeană, vorbită în antichitate, în Dacia şi în Pen. Balcanică. (< lat. thracus)
(Marele dicţionar de neologisme)

trac interj.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

trac (din Tracia) s. m., adj. m., pl. traci; f. sg. trácă, g.-d. art. trácei, pl. tráce
(Dicţionar ortografic al limbii române)

trac (stare emotivă) s. n.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
TRAC adj. v. tracic.
(Dicţionar de sinonime)