ÎMBUIBÁ, îmbúib, vb. I. Refl. şi tranz. A mânca şi a bea (sau a da să mănânce şi să bea) peste măsură, a (se) ghiftui; a (se) îndopa. – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ÎMBUIBÁRE s.f. Acţiunea de a (se) îmbuiba şi rezultatul ei; stare de om îmbuibat. – V. îmbuiba.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A ÎMBUIBÁ îmbúib tranz. A face să se îmbuibe; a ghiftui. / Orig. nec.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE ÎMBUIBÁ mă îmbúib intranz. 1) A se îndopa cu mâncare şi băutură; a se ghiftui. 2) A trăi în belşug. /Orig. nec.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
îmbuibá (îmbúib, îmbuibát), vb. – 1. A ghiftui, a îndopa cu mîncare. – 2. (Refl.) A mînca lacom, în exces. – 3. A creşte din abundenţă, a se înmulţi. Origine necunoscută. Nici una din explicaţiile date pînă acum nu pare mulţumitoare. După Densusianu, Archiv. lat. Lex., XII, 425, Din lat. bubia, glosare incertă a lui „sfîrc”, pe baza unui der. *imbubiāre, cf. Puşcariu 72 şi REW 4286a; însă autorul a renunţat mai tîrziu la această ipoteză, convingîndu-se că glosarea era incorectă. După Giuglea, Dacor., II, 632-37, din lat. imbuĕre, prin intermediul unei forme pop. *imbuviāre, cf. DAR, şi Rosetti, I, 167, care stabileşte o legătură cu lat. bubῑre „a umfla”. Sub aspect semantic, cuvîntul oferă o identitate perfectă cu buieci, cf. buiac; însă explicaţia fonetică este dificilă cf. sl. buiti sę „a trăi înconjurat de plăceri”, cu care DAR admite că s-a încrucişat.
(Dicţionarul etimologic român)
îmbuibá vb. (sil. -bui-), ind. prez. 1 sg. îmbúib, 3 sg. şi pl. îmbúibă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
îmbuibáre s. f. (sil. -bui-), g.-d. art. îmbuibării; pl. îmbuibări
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ÎMBUIBÁ vb. 1. a (se) ghiftui, a (se) îndopa, (prin Transilv. şi Maram.) a (se) crivi, (Olt.) a (se) încătărăma. (S-a ~ cu mâncare.) 2. v. huzuri.
(Dicţionar de sinonime)
ÎMBUIBÁRE s. 1. ghiftuire, îndopare, (pop.) saţ. (~ cuiva cu mâncare.) 2. v. huzur.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ÎMBUIBÁRE s.f. Acţiunea de a (se) îmbuiba şi rezultatul ei; stare de om îmbuibat. – V. îmbuiba.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE ÎMBUIBÁ mă îmbúib intranz. 1) A se îndopa cu mâncare şi băutură; a se ghiftui. 2) A trăi în belşug. /Orig. nec.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
îmbuibá (îmbúib, îmbuibát), vb. – 1. A ghiftui, a îndopa cu mîncare. – 2. (Refl.) A mînca lacom, în exces. – 3. A creşte din abundenţă, a se înmulţi. Origine necunoscută. Nici una din explicaţiile date pînă acum nu pare mulţumitoare. După Densusianu, Archiv. lat. Lex., XII, 425, Din lat. bubia, glosare incertă a lui „sfîrc”, pe baza unui der. *imbubiāre, cf. Puşcariu 72 şi REW 4286a; însă autorul a renunţat mai tîrziu la această ipoteză, convingîndu-se că glosarea era incorectă. După Giuglea, Dacor., II, 632-37, din lat. imbuĕre, prin intermediul unei forme pop. *imbuviāre, cf. DAR, şi Rosetti, I, 167, care stabileşte o legătură cu lat. bubῑre „a umfla”. Sub aspect semantic, cuvîntul oferă o identitate perfectă cu buieci, cf. buiac; însă explicaţia fonetică este dificilă cf. sl. buiti sę „a trăi înconjurat de plăceri”, cu care DAR admite că s-a încrucişat.
(Dicţionarul etimologic român)
îmbuibá vb. (sil. -bui-), ind. prez. 1 sg. îmbúib, 3 sg. şi pl. îmbúibă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
îmbuibáre s. f. (sil. -bui-), g.-d. art. îmbuibării; pl. îmbuibări
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ÎMBUIBÁ vb. 1. a (se) ghiftui, a (se) îndopa, (prin Transilv. şi Maram.) a (se) crivi, (Olt.) a (se) încătărăma. (S-a ~ cu mâncare.) 2. v. huzuri.
(Dicţionar de sinonime)
ÎMBUIBÁRE s. 1. ghiftuire, îndopare, (pop.) saţ. (~ cuiva cu mâncare.) 2. v. huzur.
(Dicţionar de sinonime)