încuviințare

ÎNCUVIINŢÁ, încuviinţez, vb. I. Intranz. A fi de acord. ♦ Tranz. A consimţi, a permite. – În + cuviinţă.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ÎNCUVIINŢÁRE, încuviinţări, s.f. Acţiunea de a încuviinţa şi rezultatul ei; aprobare, consimţământ, asentiment. – V. încuviinţa.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A ÎNCUVIINŢ//Á ~éz tranz. 1) A susţine exprimându-şi acordul; a aproba; a consimţi. Propunerea a fost ~ată. 2) (acţiuni) A da voie (să se efectueze sau să aibă loc); a îngădui; a permite. [Sil. -vi-in-] /în + cuviinţă
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

încuviinţá vb. (sil -vi-in-), ind. prez. 1 sg. încuviinţéz, 3 sg. şi pl. încuviinţeáză
(Dicţionar ortografic al limbii române)

încuviinţáre s. f. (sil. -vi-in-), g.-d. art. încuviinţării; pl. încuviinţări
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
ÎNCUVIINŢÁ vb. v. aproba.
(Dicţionar de sinonime)

ÎNCUVIINŢÁRE s. 1. v. aprobare. 2. acord, aprobare, asentiment, aviz, consimţământ, consimţire, îngăduinţă, învoială, învoire, permisiune, voie, voinţă, vrere, (livr.) accept, (înv. şi reg.) posluşanie, slobozenie, (Mold. şi Bucov.) pozvolenie, (înv.) concurs, pozvol, sfat, volnicie. (Nu se face nimic fără ~ lui.)
(Dicţionar de sinonime)

---

Antonime:
A încuviinţa ≠ a dezaproba, a reproba, a respinge
(Dicţionar de antonime)

Încuviinţare ≠ dezaprobare
(Dicţionar de antonime)