înfrângere dex - definiţie, sinonime, conjugare
ÎNFRẤNGE, înfrấng, vb. III. Tranz. A învinge, a birui, a bate (în luptă). ♦ A-şi stăpâni o anumită stare sufletească. ♦ (Rar) A nesocoti voinţa cuiva, a călca o lege, o dispoziţie etc. [Perf. s. înfrânsei, part. înfrânt] – Lat. infrangere.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ÎNFRẤNGERE, înfrângeri, s.f. Acţiunea de a înfrânge; învingere; (rar) călcare a legii. – V. înfrânge.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A ÎNFRÂNGE înfrâng tranz. 1) A bate câştigând lupta. 2) A supune voinţei sale. [Sil. în-frân-] /<lat. infrangere
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ÎNFRÂNGE vb. tr. a învinge, a birui (în luptă). ♢ a-şi stăpâni o stare de spirit. (< lat. infrangere)
(Marele dicţionar de neologisme)

înfrânge vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. înfrâng, perf. s. 1 sg. înfrânséi, 1 pl. înfrânserăm; part. înfrânt
(Dicţionar ortografic al limbii române)

înfrângere s. f., g.-d. art. înfrângerii; pl. înfrângeri
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
ÎNFRÂNGE vb. 1. v. birui. 2. v. depăşi. 3. v. stăpâni. 4. v. răzbi.
(Dicţionar de sinonime)

ÎNFRÂNGE vb. v. căi, frânge, pocăi, regreta, rupe.
(Dicţionar de sinonime)

ÎNFRÂNGERE s. 1. învingere, (înv.) poticală, risipă, spargere. (~ cotropitorilor.) 2. bătaie, eşec. (A suferit prima ~ într-un meci.)
(Dicţionar de sinonime)

ÎNFRÂNGERE s. v. căinţă, mustrare, părere de rău, pocăinţă, regret, remuşcare.
(Dicţionar de sinonime)



Antonime:
Înfrângere ≠ biruinţă, izbândă, succes, triumf, victorie
(Dicţionar de antonime)


Cuvinte care încep cu literele: in inf infr infra infran

Cuvinte se termină cu literele: re ere gere ngere angere