întrebuințare

ÎNTREBUINŢÁ, întrebuinţez, vb. I. Tranz. A folosi, a utiliza. ♢ Refl. pas. Acest produs se întrebuinţează în industria chimică. – În + trebuinţa.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ÎNTREBUINŢÁRE, întrebuinţări, s.f. Acţiunea de a întrebuinţa şi rezultatul ei; folosire. – V. întrebuinţa.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A ÎNTREBUINŢ//Á ~éz tranz. A pune în practică; a folosi; a utiliza; a aplica. /în + trebuinţă
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

întrebuinţá vb. (sil. -bu-in-), ind. prez. 1 sg. întrebuinţéz, 3 sg. şi pl. întrebuinţeáză
(Dicţionar ortografic al limbii române)

întrebuinţáre s. f. (sil. -bu-in-), g.-d. art. întrebuinţării; pl. întrebuinţări
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
ÎNTREBUINŢÁ vb. 1. v. aplica. 2. v. folosi. 3. v. circula. 4. v. uza. 5. a (se) folosi, a se servi, a se sluji, a umbla, a utiliza, a uza. (~ diverse terti-puri.) 6. v. practica. 7. v. consuma. 8. v. pierde.
(Dicţionar de sinonime)

ÎNTREBUINŢÁRE s. 1. v. aplicare. 2. v. consumare. 3. v. folosinţă. 4. v. purtare. 5. practicare.
(Dicţionar de sinonime)

---

Antonime:
Întrebuinţare ≠ neîntrebuinţare
(Dicţionar de antonime)