învrednici

ÎNVREDNICÍ, învrednicesc, vb. IV. Refl. 1. A se dovedi vrednic să înfăptuiască ceva, să ajungă la ceva; a fi capabil, a reuşi. 2. A avea norocul, cinstea să..., a avea parte de... ♦ Tranz. (Rar) A acorda favoarea, norocul de a... 3. A găsi de cuviinţă; a binevoi, a catadicsi. – În + vrednic.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A ÎNVREDNIC//Í ~ésc tranz. A considera ca având merite; a trata cu consideraţie. ~ cu un zâmbet. /în + vrednicie
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A SE ÎNVREDNIC//Í mă ~ésc intranz. 1) A se dovedi vrednic (de realizarea unui lucru). 2) (urmat de o propoziţie complementară) A avea norocul sau cinstea; a avea parte. 3) A găsi de cuviinţă; a binevoi; a catadicsi. /în + vrednicie
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

învrednicí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. învrednicésc, imperf. 3 sg. învredniceá; conj. prez. 3 sg. şi pl. învredniceáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
ÎNVREDNICÍ vb. v. binevoi, merita.
(Dicţionar de sinonime)