șfară dex - definiţie, sinonime, conjugare
SFÁRĂ s.f. Miros greu (şi fum) rezultat din arderea grăsimilor sau a cărnii, de la lumânări de seu etc.; fum înecăcios. ♢ Expr. A da sfară în ţară (sau, rar, în sat, în mahala etc.) = a da de ştire, a răspândi o veste. [Var.: şfáră s.f.] – Din sl. skvara.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ŞFÁRĂ1 s.f. v. sfară.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ŞFÁRĂ2 s.f. v. sfoară.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

SFÁRĂ f. Fum cu miros specific provenit din arderea grăsimilor sau a cărnii. ♢ A da ~ în ţară a da de ştire; a vesti. /<sl. skvara
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

sfáră s.f. – 1. Fum, fum înecăcios. – 2. Miros greu, miros de carne sau de grăsime încinsă. – 3. (Înv.) Sacrificiu. – 4. Anunţ, ştire. – Var. Mold. şfară. Sl. skvara (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 337). Sensul 4, azi aproape exclusiv sfoară, în expresia „a da sf(o)ară’n ţară” „a face cunoscut”, fără îndoială din sensul înv. de a comunica ştirile importante prin focuri de strajă. – Der. sfarog, s.n. (obiect ars sau uscat), cu suf. -og (după Candrea, din rus. svarok; după Scriban, din sl. tvarogŭ „brînză”); sfarogi (var. sfărogi, sfîrlogi), vb. (a se face sfavog, a se scoroji), negreşit în relaţie expresivă cu (s)corogi; sfîrloagă, s.f. (încălţăminte uzată); sfarnic, s.n. (înv., altar pentru jertfă). – Din rom. provine ţig. suvara „veste” (Graur, BL, III, 186). Cf. scradă.
(Dicţionarul etimologic român)

sfáră s.f. – Ceartă, gîlceavă, altercaţie. Sl. svara (Tiktin). Sex. XVI, înv.
(Dicţionarul etimologic român)

sfáră s. f., pl. sfáre
(Dicţionar ortografic al limbii române)

sfáră2, sfáre, s.f. (înv.) sfadă, ceartă.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)


Cuvinte care încep cu literele: sf sfa sfar

Cuvinte se termină cu literele: ra ara fara