țânțar

ŢÂNŢÁR¹, ţânţari, s.m. Numele mai multor insecte din ordinul dipterelor, cu corpul şi cu picioarele lungi şi subţiri, cu aripi înguste, ale căror larve se dezvoltă la cele mai multe specii în ape stătătoare, iar adulţii se hrănesc cu sânge, unele specii transmiţând prin înţepături frigurile palustre, altele, în stare larvară, atacând culturile de ciuperci, varză, grâu etc. (Culex). ♢ Expr. A face din ţânţar armăsar = a exagera. – Lat. zinzalus.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ŢÂNŢÁR², ţânţari, s.m. (La pl.) Nume dat populaţiei aromâne din Macedonia de populaţia slavă localnică; (şi la sg.) persoană care face parte din această populaţie. – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ŢÂNŢÁR ~i m. Insectă cu corpul şi picioarele lungi şi subţiri, cu o singură pereche de aripi şi cu aparat bucal pentru înţepat şi supt, care este răspândită, de regulă, pe lângă apele stătătoare. /<lat. zenzalus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ţînţár (-ri), s.m. – Insectă din ordinul dipterelor (Culex pipiens). – Var. ţinţar. Megl. ţănţar. Lat. zinzala (Diez, I, 450; Densusianu, Hlr., 198; Puşcariu 1739; Graur, Rom., LVI, 265; REW 9623; Corominas, I, 766) sau mai bine tentiala (Glossaria lat., I, Paris 1926, 115; R. Sabbadini, Bull. de Cange, III, 88), cf. it. zanzara, v. fr. cincele, sp. cénzalo. – Der. ţînţăraş, s.n. (un anumit dans popular); ţînţărime, s.f. (mulţime de ţînţari).
(Dicţionarul etimologic român)

ţânţár (insectă, persoană) s. m., pl. ţânţári
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
ŢÂNŢÁR s. (ENTOM.; Culex) (înv.) muşină, muşiţă, (Transilv. şi prin Maram.) sclepţ.
(Dicţionar de sinonime)