TAC1 interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul produs prin lovirea unui obiect (de lemn). – Onomatopee.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
TAC2, tacuri, s.n. Baston special de lemn, cu care jucătorii izbesc bilele la biliard; achiu2. – Din ngr. tákos.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ŢAC interj. Cuvânt care imită un ţăcănit sau zgomotul produs la tăierea unui material (cu foarfecele). ♢ Loc. adv. Ţac-pac = repede, cât ai clipi din ochi. – Onomatopee.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
TĂCEÁ, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi nimic, a se abţine să vorbească. ♢ Loc. adv. Pe tăcute = în tăcere, în ascuns. ♢ Expr. A tăcea chitic (sau molcom, mâlc, ca peştele, ca pământul, ca melcul) = a nu spune nimic. A tăcea ca porcul în păpuşoi (sau în cucuruz) = a tăcea spre a nu se da de gol. Tac mă cheamă = nu spun o vorbă. Tace şi face, se spune despre cineva care acţionează fără vorbă multă sau despre cineva care unelteşte în ascuns ceva rău. Tace şi coace, se zice despre cineva care plănuieşte în ascuns o răzbunare. ♦ Fig. (Despre elementele naturii şi despre lucruri personificate) A sta în nemişcare, a nu se face auzit. 2. A înceta să vorbească, să plângă, a se întrerupe din vorbă; a amuţi. ♢ Expr. Ia (sau ian) taci! arată bucuria sau neîncrederea în cuvintele cuiva. Tacă-ţi gura sau taci din gură! = nu mai vorbi! isprăveşte! 3. A nu răspunde, a nu riposta. 4. A tăinui, a ascunde; a fi discret. ♦ A nu-şi exprima făţiş părerea. – Lat. tacere.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
TAC1 interj. (se foloseşte, de obicei repetat, pentru a reda zgomotul loviturilor regulate într-un obiect tare). /Onomat.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
TAC2 ~uri n. (la biliard) Baston special de lemn, subţiat treptat spre un capăt, cu care sunt lovite bilele. /<ngr. tákos
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ŢAC interj. (se foloseşte, de obicei repetat, pentru a reda ţăcănitul uşor al unor obiecte sau zgomotul produs la tăierea cu foarfecele) ♢ ~-pac într-o clipită; repede. /Onomat.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A TĂCEÁ tac 1. intranz. 1) A nu scoate nici un sunet; a nu spune nimic. ♢ ~ chitic (sau molcom, ca chiticul, ca peştele, ca pământul) a nu rosti nici un cuvânt. Taci şi înghite nu te opune. 2) A înceta să plângă, să râdă sau să vorbească. ♢ Tacă-ţi gura (sau taci din gură)! Termină odată! 3) fig. A înceta de a se mai manifesta; a amuţi. Vântul tace. 2. tranz. rar A ţine în taină; a nu da pe faţă; a tăinui. ~ un nume. ~ o durere. [Sil. tă-cea] /<lat. tacere
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
TĂCEÁ, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi nimic. ♢ Expr. A tăcea chitic (sau molcom, ca peştele, ca pământul) = a nu spune nimic. A tăcea ca porcul în păpuşoi (sau în cucuruz) = a tăcea spre a nu se da de gol. Tac mă cheamă = nu spun o vorbă. Tace şi face, se spune despre cineva care acţionează fără vorbă multă sau despre cineva care unelteşte în ascuns ceva rău. Tace şi coace, se zice despre cineva care plănuieşte în ascuns o răzbunare. ♦ Fig. (Despre elementele naturii şi despre lucruri personificate). A sta în nemişcare. 2. A înceta să vorbească, a se întrerupe din vorbă. ♢ Expr. Ia (sau ian) taci! arată bucuria sau neîncrederea în cuvintele cuiva. Tacă-ţi gura sau taci din gură! = isprăveşte! 3. A nu răspunde, a nu riposta. 4. A tăinui, a ascunde. ♢ Tranz. Am trecut prin viaţă, durerile tăcând (EFTIMIU). ♦ A nu-şi exprima făţis părerea. – Lat. tacere.
(Dicţionarul limbii române moderne)
tac (-curi), s.n. – Baston de biliard. Ngr. τάϰος (Candrea), probabil din it. tacca sau creaţie expresivă, ca sp. taco.
(Dicţionarul etimologic român)
tac interj. – Exprimă zgomotul produs de o lovitură sau de o bătaie. – Var. taca, tîc(a). Creaţie expresivă, cf. ţac, pac; se foloseşte mai ales în comp., tic-tac. – Der. tăcăi (var. tîcîi), vb. (a tăcăni, a palpita; a bate; a zvîcni); tăcăială (var. tîcîială), s.f. (faptul de a tăcăi; bătaie); tăcăitoare, s.m. (sfrîncioc mare, Lanius excubitor); tăcăitură, s.f. (ticăit, palpitaţie); tăcăni, vb. (a tăcăi, a scoate zgomote caracteristice), cu suf. expresiv -ni; tăcănitură, s.f. (bătaie, ticăit).
(Dicţionarul etimologic român)
ţac, interj. – Imită zgomotul produs de pocnet sau de ţăcănit. – Var. ţaca-(ţaca), ţanc. Creaţie expresivă, cf. tac, toc, tic. – Der. ţăcăni, vb. (a pocni, a păcăni, a răpăi, a ciocăni), cf. tăcăni, clănţăni; ţăcăneală, s.f. (lovituri cadenţate; Arg., forcfeci); ţăcănitură (var. ţăcăraie), s.f. (ţăcănit); ţăcănit, s.n. (zornăit, pocnet). Legătura acestor cuvinte cu sb., cr. ciknuti „a foşni” (Cihac, II, 428; Conev 95) este îndoielnică. Ţaclă (var. ţaglă, ţiglă), s.f. (Trans., vîrf de săgeată; par, băţ, ciomag; frigăruie de lemn) aparţine aceleiaşi intenţii expresive, cf. cioaclă faţă de cioc; numele i se datorează zgomotului de lovire produs de vîrf la izbirea de un obstacol. Legătura cu germ. Zacke, mag. csak (Cihac, II, 534; Scriban) nu este probabilă. – Der. înţigla (var. înţegla, înţigli), vb. (a scoate vîrful; a înfige; a înţepa); înţiglat, adj. (ascuţit, înfipt; picant, acerb, înţepător; acut, cu ton înalt); ţiglă (var. ţîclă(u), ţiclău), s.f. şi n. (culme, pisc), în Mold. şi Trans. (după Philippide, II, 738, în legătură cu alb. tsikëlë, care pare să provină din rom.; după Lacea, Dacor., III, 747, din mag. szikla „turn”); ţăcălău, s.n. (turmă mică), a cărui explicaţie nu este clară; ţingălău (var. ţîngălău, Olt. ţîcărău), s.n. (clopoţel), cu infix nazal (după Candrea, în legătură cu sb. cingara, mag. csengo); ţîngăni, vb. (a răsuna), var. a lui zăngăni; ţiglean (var. ţiglete, ţîclete), s.m. (piţigoi, Parus maior), numit aşa din cauza timbrului ascuţit al glasului său (după Cihac, II, 525, din mag. cinke); ţoangă, s.f. (Trans., clopoţel); ţuclău (var. ţîclău), s.n. (Mold., vîrf, culme); ţuglui (var. ţuclui), s.n. (Mold., vîrf, culme) prin contaminare cu ţugui; ţăcălie, s.f. (cioc, barbişon), cf. cioc (după Lacea, Dacor., III, 748, din mag. szakáll). – Cf. ţanc, ţigău, ţicni, ţugui.
(Dicţionarul etimologic român)
tăceá (-ac, -ăcút), vb. – A nu vorbi. – Mr. tac. tăţeare, megl. tac, tăţeari, istr. tǫcu. Lat. tăcēre (Puşcariu 1708; REW 8517), cf. vegl. takar, it. tacere, prov. tazer, fr. taire. – Der. tăcere, s.f. (linişte); tăcut, adj. (silenţios); tacit, adj., din fr. tacite; taciturn, adj., din fr. taciturne; taci-şi’nghite, s.m. (varietate de gogoşi).
(Dicţionarul etimologic român)
tac/tac-tác interj.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
tac s. n., pl. tácuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ţac-pác loc. adv.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ţac/ţac-ţác interj.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
tăceá vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. tac, 1 pl. tăcém, 2 pl. tăcéţi, imperf. 3 sg. tăceá, perf. s. 3 sg. tăcú; conj. prez. 3 sg. şi pl. tácă; imper. 2 pl. tacéţi; part. tăcút
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
TAC s. (Mold.) achiu. (~ de biliard.)
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
A tăcea ≠ a grăi, a spune, a vorbi, a zice
(Dicţionar de antonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
TAC2, tacuri, s.n. Baston special de lemn, cu care jucătorii izbesc bilele la biliard; achiu2. – Din ngr. tákos.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
TĂCEÁ, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi nimic, a se abţine să vorbească. ♢ Loc. adv. Pe tăcute = în tăcere, în ascuns. ♢ Expr. A tăcea chitic (sau molcom, mâlc, ca peştele, ca pământul, ca melcul) = a nu spune nimic. A tăcea ca porcul în păpuşoi (sau în cucuruz) = a tăcea spre a nu se da de gol. Tac mă cheamă = nu spun o vorbă. Tace şi face, se spune despre cineva care acţionează fără vorbă multă sau despre cineva care unelteşte în ascuns ceva rău. Tace şi coace, se zice despre cineva care plănuieşte în ascuns o răzbunare. ♦ Fig. (Despre elementele naturii şi despre lucruri personificate) A sta în nemişcare, a nu se face auzit. 2. A înceta să vorbească, să plângă, a se întrerupe din vorbă; a amuţi. ♢ Expr. Ia (sau ian) taci! arată bucuria sau neîncrederea în cuvintele cuiva. Tacă-ţi gura sau taci din gură! = nu mai vorbi! isprăveşte! 3. A nu răspunde, a nu riposta. 4. A tăinui, a ascunde; a fi discret. ♦ A nu-şi exprima făţiş părerea. – Lat. tacere.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
TAC1 interj. (se foloseşte, de obicei repetat, pentru a reda zgomotul loviturilor regulate într-un obiect tare). /Onomat.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
TAC2 ~uri n. (la biliard) Baston special de lemn, subţiat treptat spre un capăt, cu care sunt lovite bilele. /<ngr. tákos
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ŢAC interj. (se foloseşte, de obicei repetat, pentru a reda ţăcănitul uşor al unor obiecte sau zgomotul produs la tăierea cu foarfecele) ♢ ~-pac într-o clipită; repede. /Onomat.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A TĂCEÁ tac 1. intranz. 1) A nu scoate nici un sunet; a nu spune nimic. ♢ ~ chitic (sau molcom, ca chiticul, ca peştele, ca pământul) a nu rosti nici un cuvânt. Taci şi înghite nu te opune. 2) A înceta să plângă, să râdă sau să vorbească. ♢ Tacă-ţi gura (sau taci din gură)! Termină odată! 3) fig. A înceta de a se mai manifesta; a amuţi. Vântul tace. 2. tranz. rar A ţine în taină; a nu da pe faţă; a tăinui. ~ un nume. ~ o durere. [Sil. tă-cea] /<lat. tacere
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
TĂCEÁ, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi nimic. ♢ Expr. A tăcea chitic (sau molcom, ca peştele, ca pământul) = a nu spune nimic. A tăcea ca porcul în păpuşoi (sau în cucuruz) = a tăcea spre a nu se da de gol. Tac mă cheamă = nu spun o vorbă. Tace şi face, se spune despre cineva care acţionează fără vorbă multă sau despre cineva care unelteşte în ascuns ceva rău. Tace şi coace, se zice despre cineva care plănuieşte în ascuns o răzbunare. ♦ Fig. (Despre elementele naturii şi despre lucruri personificate). A sta în nemişcare. 2. A înceta să vorbească, a se întrerupe din vorbă. ♢ Expr. Ia (sau ian) taci! arată bucuria sau neîncrederea în cuvintele cuiva. Tacă-ţi gura sau taci din gură! = isprăveşte! 3. A nu răspunde, a nu riposta. 4. A tăinui, a ascunde. ♢ Tranz. Am trecut prin viaţă, durerile tăcând (EFTIMIU). ♦ A nu-şi exprima făţis părerea. – Lat. tacere.
(Dicţionarul limbii române moderne)
tac (-curi), s.n. – Baston de biliard. Ngr. τάϰος (Candrea), probabil din it. tacca sau creaţie expresivă, ca sp. taco.
(Dicţionarul etimologic român)
tac interj. – Exprimă zgomotul produs de o lovitură sau de o bătaie. – Var. taca, tîc(a). Creaţie expresivă, cf. ţac, pac; se foloseşte mai ales în comp., tic-tac. – Der. tăcăi (var. tîcîi), vb. (a tăcăni, a palpita; a bate; a zvîcni); tăcăială (var. tîcîială), s.f. (faptul de a tăcăi; bătaie); tăcăitoare, s.m. (sfrîncioc mare, Lanius excubitor); tăcăitură, s.f. (ticăit, palpitaţie); tăcăni, vb. (a tăcăi, a scoate zgomote caracteristice), cu suf. expresiv -ni; tăcănitură, s.f. (bătaie, ticăit).
(Dicţionarul etimologic român)
ţac, interj. – Imită zgomotul produs de pocnet sau de ţăcănit. – Var. ţaca-(ţaca), ţanc. Creaţie expresivă, cf. tac, toc, tic. – Der. ţăcăni, vb. (a pocni, a păcăni, a răpăi, a ciocăni), cf. tăcăni, clănţăni; ţăcăneală, s.f. (lovituri cadenţate; Arg., forcfeci); ţăcănitură (var. ţăcăraie), s.f. (ţăcănit); ţăcănit, s.n. (zornăit, pocnet). Legătura acestor cuvinte cu sb., cr. ciknuti „a foşni” (Cihac, II, 428; Conev 95) este îndoielnică. Ţaclă (var. ţaglă, ţiglă), s.f. (Trans., vîrf de săgeată; par, băţ, ciomag; frigăruie de lemn) aparţine aceleiaşi intenţii expresive, cf. cioaclă faţă de cioc; numele i se datorează zgomotului de lovire produs de vîrf la izbirea de un obstacol. Legătura cu germ. Zacke, mag. csak (Cihac, II, 534; Scriban) nu este probabilă. – Der. înţigla (var. înţegla, înţigli), vb. (a scoate vîrful; a înfige; a înţepa); înţiglat, adj. (ascuţit, înfipt; picant, acerb, înţepător; acut, cu ton înalt); ţiglă (var. ţîclă(u), ţiclău), s.f. şi n. (culme, pisc), în Mold. şi Trans. (după Philippide, II, 738, în legătură cu alb. tsikëlë, care pare să provină din rom.; după Lacea, Dacor., III, 747, din mag. szikla „turn”); ţăcălău, s.n. (turmă mică), a cărui explicaţie nu este clară; ţingălău (var. ţîngălău, Olt. ţîcărău), s.n. (clopoţel), cu infix nazal (după Candrea, în legătură cu sb. cingara, mag. csengo); ţîngăni, vb. (a răsuna), var. a lui zăngăni; ţiglean (var. ţiglete, ţîclete), s.m. (piţigoi, Parus maior), numit aşa din cauza timbrului ascuţit al glasului său (după Cihac, II, 525, din mag. cinke); ţoangă, s.f. (Trans., clopoţel); ţuclău (var. ţîclău), s.n. (Mold., vîrf, culme); ţuglui (var. ţuclui), s.n. (Mold., vîrf, culme) prin contaminare cu ţugui; ţăcălie, s.f. (cioc, barbişon), cf. cioc (după Lacea, Dacor., III, 748, din mag. szakáll). – Cf. ţanc, ţigău, ţicni, ţugui.
(Dicţionarul etimologic român)
tăceá (-ac, -ăcút), vb. – A nu vorbi. – Mr. tac. tăţeare, megl. tac, tăţeari, istr. tǫcu. Lat. tăcēre (Puşcariu 1708; REW 8517), cf. vegl. takar, it. tacere, prov. tazer, fr. taire. – Der. tăcere, s.f. (linişte); tăcut, adj. (silenţios); tacit, adj., din fr. tacite; taciturn, adj., din fr. taciturne; taci-şi’nghite, s.m. (varietate de gogoşi).
(Dicţionarul etimologic român)
tac/tac-tác interj.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
tac s. n., pl. tácuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ţac-pác loc. adv.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ţac/ţac-ţác interj.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
tăceá vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. tac, 1 pl. tăcém, 2 pl. tăcéţi, imperf. 3 sg. tăceá, perf. s. 3 sg. tăcú; conj. prez. 3 sg. şi pl. tácă; imper. 2 pl. tacéţi; part. tăcút
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
TAC s. (Mold.) achiu. (~ de biliard.)
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
A tăcea ≠ a grăi, a spune, a vorbi, a zice
(Dicţionar de antonime)
Cuvinte care încep cu literele: ta
Cuvinte se termină cu literele: ac