țar dex - definiţie, sinonime, conjugare
ŢAR, ţari, s.m. Titlu purtat în trecut de monarhii unor state slave; persoană care purta acest titlu. – Din rus. ţar.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ŢÂR1 interj. Cuvânt care imită zgomotul intermitent produs de greier şi de alte insecte sau de un lichid care se scurge picurând de undeva. [Var.: ţârc interj.] – Onomatopee.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ŢÂR2, ţâri, s.m. 1. Scrumbie mică de mare, care se pescuieşte primăvara şi se consumă mai ales sărată şi uscată. 2. Fig. Om foarte slab. – Din ngr. tsiros.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

TAR, taruri, s.m. Veche unitate de măsură pentru greutăţi, egală cu 125 de ocale. ♦ Sarcină, povară. – Din magh. tar.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ŢAR ~i m. ist. (în Rusia şi în alte state slave; folosit şi ca titlu pe lângă numele respectiv) Conducător absolut al ţării; monarh; suveran; împărat; rigă; rege. /<rus. ţar, sl. ţaru
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ŢÂR1 interj. 1) (se foloseşte, repetat, pentru a reda zgomotul produs de un lichid ce ţârâie). 2) (se foloseşte, prelungit, pentru a imita sunetul produs de unele insecte). 3) (se foloseşte, prelung, pentru a imita sunetul produs de o sonerie etc.). /Onomat.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ŢÂR2 ~i m. 1) Peşte marin, de talie mică, cu corp lunguieţ, de culoare albastră, care se consumă sărat şi uscat. 2) fig. Persoană slabă, costelivă. /<ngr. tsíros
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

TAR1 ~i m. (în trecut) Unitate de măsură a greutăţii (egală cu 125 de ocale). /<ung. tár
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

TAR2 ~uri n. rar Instrument muzical constând dintr-o cutie de rezonanţă cu gât lung şi cu coarde care produc sunete prin ciupire. /<ung. tár
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ţar (-ri), s.m. – 1. (Înv.) Împărat. – 2. Monarh slav. Sl. carĭ, din mgr. ϰαισαρ. – Der. ţarevici, s.m. (fiu de ţar), din rus. carevič; ţarină, s.f. (nevastă de ţar, împărăteasă rusă), din rus. carica; Ţarigrad, s.m. (Constantinopol), înv., din sb. Carigrad.
(Dicţionarul etimologic român)

ţîr interj. – Imită scîrţîitul, ţiuitul. – Var. ţîra (-ţîra), ţur. Creaţie expresivă, cf. sfîr, sl. cureti „a alerga”, ngr. τσιρίζω „a piui”, sp. chirriar, germ. zirpen. – Der. ţîr, s.n. (arcul capotei la birjă; daltă), cf. ţiu; ţîră (var. ţiră), s.f. (bucăţică, fărîmă, pic; Trans., fîşie, zdreanţă); ţîrfă, s.f. (Trans., nisip; Banat, argilă amestecată cu paie), cf. tîrlă după Diculescu, Elementele, 490, din gr. σύρφος); ţîrfoli, vb. (a dichisi), în Mold. (după Scriban, în legătură cu a picura, a prelinge; mag. corholni „a răzui”); ţîrîi (var. ţurui, ciurui, ţîrlîi), vb. (a cînta greierii; a cînta din vioară), care s-a explicat greşit prin sl. suriti (Miklosich, Slaw. Elem., 52), prin sb., cr. curiti „a fugi” (Cihac, II, 435), prin bg. cărkam (Conev 95); ţîrîit, s.m. (ţiuit; cu ţîrîita, picătură cu picătură); ţîrîitor, adj. (care ţiuie; s.m., obleţ, Alburnus lucidus); ţîrîitură, s.f. (ţîrîit); ţîrloi, s.m. (Trans., ciocîrlie; ţeavă, tub); ţîrc, interj. (imită ţîrîitul laptelui muls); ţîrcîi (var. ţîrcăi, Trans. ţîrcoti), vb. (a mulge; refl., a picura; refl., a fi zgîrcit; cu ţîrcîita, picătură cu picătură); ţîrcavă, adj. f. (se zice despre oile cu lînă puţină sau cu lînă scurtă); ţurloi (var. rară ţurlui), s.n. (ţeavă, tub; fluierul piciorului, tibia), cf. ţîrloi; ţurţur (var. ţu(r)ţur(e), ţuţuroi), s.m. (sloi mic şi subţire de gheaţă ascuţit la un capăt), formă reduplicată a interj. ţur (cf. Giuglea, Dacor., I, 250); ţurţura, vb. (a atîrna ca ţurţurii). Tîrcav, adj. (sterp, fără vegetaţie; oaie cu păr scurt; Olt., lepădat, eşuat, frustat) pare a fi var. a lui ţîrcav; caz în care rut. tyrkavyi, pe care Candrea îl propune ca etimon, trebuie să provină din rom.; der. tîrcăvi, vb. refl. (a da greş). – Din rom. provine mag. cire (Treml, Magyar Nyelv., XXVII, 323). Cf. ţurcă.
(Dicţionarul etimologic român)

ţîr (-ri), s.m. – Varietate de scrumbie sărată. – Mr. ţir. Ngr. ταήρος (Tiktin; Gáldi 262), cf. tc. çiroz, bg. ciroz.
(Dicţionarul etimologic român)

tar (-ruri), s.n. – 1. Greutate, încărcătură. – 2. Plută, bac. Mag. tar, din sl. tovarŭ (Tiktin). Înv. şi Trans., cf. tărhat.
(Dicţionarul etimologic român)

ŢAR s. m. titlu dat vechilor împăraţi ai Rusiei şi vechilor suverani ai sârbilor şi bulgarilor. (< rus. ţar)
(Marele dicţionar de neologisme)

ţar s. m., pl. ţari
(Dicţionar ortografic al limbii române)

ţâr/ţâr-ţâr interj.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

ţâr s. m., pl. ţâri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

tár s. n., pl. táruri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

tăr, tări, s.m. (reg.) sergent de stradă.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)



Sinonime:
ŢÂR interj. pic. (Apa se prelinge şi face: ~!, ~!)
(Dicţionar de sinonime)

TAR s. v. greu, greutate, încărcătură, povară, sarcină.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: ta

Cuvinte se termină cu literele: ar