ținc dex - definiţie, sinonime, conjugare
ŢINC1, ţincuri, s.n. Fiecare dintre proeminenţele tăiate la capetele a două scânduri (alternând cu câte o scobitură) pentru a permite o îmbucare solidă în unghi a celor două scânduri. – Din germ. Zinke.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ŢINC2 s.m. v. ţânc.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ŢINC ~uri n. Fiecare dintre proeminenţele executate la extremitatea a două scânduri care se îmbină, una intrând în golurile celeilalte. /<germ. Zinke
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ŢINC3 s.n. (Var.) Zinc.
(Dicţionarul etimologic român)

ţinc (-ci), s.m. – 1. Pui de animal. – 2. Copil, ţîngău. – Var. ţînc. Mag. cenk (Cihac, II, 535; Tiktin). – Der. ţincă (var. ţîncă), s.f. (căţea); ţingău, s.m. (flăcăuaş, băietan), cu suf. -ău (Philippide, Principii, 154; Graur 192; nu este probabilă der. din ţig. tsikno „mic”, propusă de Iordan, Introducere în studiul l. rom., 419).
(Dicţionarul etimologic român)

ţinc s. n., pl. ţíncuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

ţinc, ţincuri, s.n. (pop.) cep la extremitatea unei scânduri care se îmbină cu altă scândură.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)



Sinonime:
ŢINC s. v. prăşilă, progenitură, pui, şliţ.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: ti tin

Cuvinte se termină cu literele: nc inc