țintuit dex - definiţie, sinonime, conjugare
ŢINTUÍ, ţintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înţepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ţinte; a pironi. ♢ Expr. A ţintui (pe cineva) la stâlp (sau la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ţinte. ♦ Fig. A obliga pe cineva să stea nemişcat, imobilizat. ♢ Expr. A ţintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemişcat, neclintit. A rămâne ţintuit locului (sau pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemişcat, neclintit într-un loc. 2. A împodobi cu ţinte. – Ţintă + suf. -ui.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ŢINTUÍT, -Ă, ţintuiţi, -te, adj. 1. Bătut, prins în cuie sau în ţinte; (despre încălţăminte) cu ţinte pe talpă. ♦ Fig. Nemişcat, înţepenit, pironit (din cauza unei stări sufleteşti sau a unei emoţii puternice). 2. Împodobit cu ţinte, ţintat; p. ext. împodobit cu pietre scumpe. – V. ţintui.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A ŢINTU//Í ~iésc tranz. 1) A bate în ţinte (pentru a prinde sau a fixa ceva). 2) fig. (persoane) A sili să rămână nemişcat; a pironi; a imobiliza. 3) A împodobi cu ţinte. /ţintă + suf. ~ui
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ŢINTUÍ//T ~tă (~ti, ~te) 1) v. A ŢINTUI. 2) fig. Care este înţepenit (de emoţie, de durere etc.); pironit. /v. a ţintui
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ţintuí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. ţintuiésc, imperf. 3 sg. ţintuiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. ţintuiáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)

ţintuít adj. m., pl. ţintuíţi; f. sg. ţintuítă, pl. ţintuíte
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
ŢINTUÍ vb. 1. v. pironi. 2. v. fixa.
(Dicţionar de sinonime)

ŢINTUÍT adj. 1. ţintat, (reg.) ţintelat. (Chimir ~.) 2. v. înmărmurit. 3. v. aţintit.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: ti tin tint tintu tintui

Cuvinte se termină cu literele: it uit tuit ntuit intuit