țoi

ŢOI¹, ţoi, s.m. (Ornit.; reg.) Ţiclete. – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ŢOI², ţoiuri, s.n. Păhărel în formă de sticluţă cu gâtul lung şi îngust, din care se bea ţuică sau rachiu. ♦ Conţinutul unui asemenea păhărel. – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

TOI, toiuri, s.n. 1. (La sg.) Punctul culminant al unei acţiuni sau al unui fenomen în desfăşurare. ♦ (Pop.) Partea principală, miezul unui lucru. 2. Învălmăşeală, încăierare; tărăboi, zarvă. 3. (Înv.) Ceată, stol, cârd, grup. – Din tc. toy „banchet”.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ŢOI¹ ~ m. reg. Pasăre migratoare insectivoră, de talie mică, cu cioc conic şi cu penaj divers colorat; ţiclete; scorţar. /Onomat.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ŢOI² ~uri n. Păhărel în formă de sticluţă, din care se bea ţuică. /Orig. nec.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

TO//I ~iuri n. 1) Moment de maximă intensitate în desfăşurarea unei acţiuni sau a unui fenomen; miez ~ recoltei. 2) pop. Forfotă a unei mulţimi de oameni; învălmăşeală. 3) înv. Grup mare de oameni, de animale aflat în dezordine; cârd. [Monosilabic] /<turc. toy
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ŢOI², ţóiuri, s.n. ~ (din (şi variantă curentă pt.) puţoi [puţă + suf. augm. -oi], ca formă abreviată, din motive de bună-cuviinţă)
(Dicţionarul etimologic român)

tói (-iuri), s.n. – 1. Zgomot, gălăgie, hărmălaie. – 2. Punct, maxim, culme, moment de maximă intensitate. Cuman., tc. toy „chef, ospăţ” (Puşcariu, Lr., 315; cf. Şeineanu, II, 363). Primul sens azi înv., supravieţuieşte în Mold. şi Trans. de V. – Der. toi, vb. (a face zgomot; Trans., a certa, a dojeni).
(Dicţionarul etimologic român)

toáie (-ói), s.f. – (Bucov.) Omag. Rut. toja (Candrea). Der. din pol. tojad, tojan „plantă otrăvitoare” (Tiktin) sau din gr. θολία (Diculescu, Elementele, 484) nu este probabilă.
(Dicţionarul etimologic român)

ţoi (pasăre) s. m., pl. ţoi, art. ţóii
(Dicţionar ortografic al limbii române)

ţoi (păhărel) s. n., pl. ţóiuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

toi s. n., (învălmăşeli, cete) pl. tóiuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

toí, toiésc, vb. IV (reg.) 1. a certa, a mustra. 2. a face zgomot. 3. a (se) calma, a (se) linişti.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)

---

Sinonime:
ŢOI s. (reg.) ciocan, (prin Olt.) puţoi. (Un ~ cu ţuică.)
(Dicţionar de sinonime)

ŢOI s. v. scorţar, ţiclean.
(Dicţionar de sinonime)

TOI s. 1. miez, mijloc, putere, (pop.) dric, tărie, temei, (reg.) vipie, viu. (În ~ul nopţii.) 2. zor, (pop. şi fam.) dârdoră. (În ~ul muncii.)
(Dicţionar de sinonime)

TOI s. v. animozitate, balamuc, bătălie, ceartă, cârd, conflict, dezacord, dezbinare, diferend, discordie, discuţie, disensiune, dispută, divergenţă, gălăgie, gâlceavă, gros, hărmălaie, huiet, învrăjbire, larmă, litigiu, luptă, mulţime, neînţelegere, scandal, stol, tămbălău, tărăboi, tevatură, tumult, vacarm, vrajbă, vuiet, zarvă, zgomot, zâzanie.
(Dicţionar de sinonime)

TOÁIE s. v. bulboacă, bulboană, iarbă-mare, ochi, omag, valvârtej, vâltoare, vârtej, volbură.
(Dicţionar de sinonime)

TOÍ vb. v. admonesta, certa, dăscăli, dojeni, moraliza, mustra, striga, ţipa, urla, zbiera.
(Dicţionar de sinonime)