ŢUGUIÁ, ţuguiez, vb. I. Refl. A se ascuţi, a se subţia spre vârf; a se înălţa ca un ţugui. ♦ Tranz. A strânge buzele, rotunjindu-le şi întinzându-le înainte. [Pr.: -gu-ia] – Din ţugui.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ŢUGUIÉRE s.f. Faptul de a (se) ţuguia. [Pr.: -gu-ie-] – V. ţuguia.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A ŢUGU//IÁ ~iéz tranz. A face să se ţuguieze. ~ buzele. [Şi ţugui] /Din ţugui
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE ŢUGUIÁ pers.3 se ţuguiáză intranz. A deveni subţire spre vârf; a se face asemănător cu un ţugui. /Din ţugui
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ţuguiá vb., ind. prez. 1 sg. ţuguiéz/ţugúi, 3 sg. şi pl. ţuguiáză/ţugúie, 1 pl. ţuguiém; conj. prez. 3 sg. şi pl. ţuguiéze/ţugúie; ger. ţuguínd
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ţuguiére s. f., g.-d. art. ţuguiérii
(Dicţionar ortografic al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ŢUGUIÉRE s.f. Faptul de a (se) ţuguia. [Pr.: -gu-ie-] – V. ţuguia.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE ŢUGUIÁ pers.3 se ţuguiáză intranz. A deveni subţire spre vârf; a se face asemănător cu un ţugui. /Din ţugui
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ţuguiá vb., ind. prez. 1 sg. ţuguiéz/ţugúi, 3 sg. şi pl. ţuguiáză/ţugúie, 1 pl. ţuguiém; conj. prez. 3 sg. şi pl. ţuguiéze/ţugúie; ger. ţuguínd
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ţuguiére s. f., g.-d. art. ţuguiérii
(Dicţionar ortografic al limbii române)