țurcă dex - definiţie, sinonime, conjugare
TURC, -Ă, turci, -ce, s.m. şi f., adj. 1. S.m şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Turciei sau este originară de acolo. ♢ Expr. Cum e turcul şi pistolul = cum e omul, aşa sunt şi faptele lui, prietenii lui. Doar nu dau (sau vin) turcii, se spune spre a modera graba neîntemeiată a cuiva. A fi turc (sau ca turcul) = a fi foarte încăpăţânat, a nu vrea să înţeleagă, a nu ţine seama de nimic. Turcul plăteşte, se spune despre cineva care este silit să plătească, vrând-nevrând, paguba sau cheltuiala făcută de alţii. ♦ P. ext. Persoană de religie mahomedană. 2. Adj. Care aparţine Turciei sau turcilor (1); privitor la Turcia sau la turci; originar din Turcia; ca al turcilor; turcesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de turci (1). – Din tc. türk.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

TÚRCA s.f. art. (Pop.) Capră (3), brezaie (1). – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ŢÚRCĂ1, ţurci, s.f. Beţisor ascuţit la ambele capete, cu care se joacă copiii, încercând să-l arunce cât mai departe cu ajutorul altui băţ mai lung; jocul la care se foloseşte acest beţişor. – Cf. ucr., rus. c u r k a.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ŢÚRCĂ2, ţurci, s.f. Căciulă mare şi miţoasă făcută din blană de oaie ţurcană. – Cf. ţ u r c a n.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

TÚR//CĂ2 ~ce f. mai ales art. Obicei popular vechi de Anul Nou, când un tânăr, deghizat în capră, umblă, însoţit de alţii, pe la case cu urări; capră. /Orig. nec.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

TÚRCĂ1 f. mai ales art. Limba turcilor. /<turc. türk
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

TUR//C1 ~că (~ci, ~ce) v. TURCESC. /<turc. türk
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

TUR//C2 ~că (~ci, ~ce) m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Turciei sau este originară din Turcia. /<turc. türk
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ŢÚR//CĂ1 ~ci f. 1) Beţişor ascuţit la ambele capete pentru a putea sări cât mai departe la lovirea lui cu un alt băţ. 2) Joc pentru copii cu acest beţişor. A se juca de-a ~ca. [G.-D. ţurcii] /< ucr., rus. ţurka
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ŢÚR//CĂ2 ~ci f. Căciulă mare şi miţoasă, confecţionată din blană de oaie ţurcană. /Orig. nec.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

turc (-ci), – Otoman. – Mr. turcu, megl. turc. Tc. turk (Şeineanu, II, 369; Lokotsch 2114), cf. ngr. τοῦρϰος, sl. turύkύ. – Der. turcoaică, s.f. (femeie din Turcia); turcaleţ, s.m. (varietate de zmeu; varietate de patlagină); turcesc, adj. (turc); turceşte, adv. (în limba turcă; ca turcii); turci, vb. (a converti la islamism); turcie, s.f. (înv., limba turcă); turcime, s.f. (mulţime de turci); turcism, s.n. (cuvînt turcesc); turculeţ, s.m. (copil turc; Banat, sticlete, Carduelis elegans; anemonă, Anemone nemorosa); turcoază, s.f., din fr. turquoise; turchiaz (var. Olt. turchez), adj. (albastru-verzui), unul din puţinele cuvinte fr. care au uz popular.
(Dicţionarul etimologic român)

ţúrcă (-ci), s.f. – 1. Căciulă de oaie. – 2. Tac, băţ lung şi subţire, folosit în anumite jocuri asemănătoare celui de biliard. – 3. Măscărici, paiaţă, mascat ce colindă pe la case în timpul sărbătorilor de Crăciun, în Trans. Origine incertă. Probabil aparţine aceleiaşi familii expresive a lui ţîr, care a ajuns să exprime ideea de „vîrf, pisc”, cf. ţurţur şi ţurţan, s.n. (Olt., stîncă ascuţită). În general, dicţionarele consideră că cele trei sensuri sînt cuvinte independente; dar este evident sensul comun de „obiect ascuţit” (măscăriciul se termină de regulă cu un cap ascuţit şi corespunde la ceea ce se numeşte în Munt. barză). Există un anumit paralelism între formarea lui ţurcă şi cea a lui căciulă. Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 175, se gîndea la un cuvînt dacic. Cihac, II, 536, pornea de la mag. turcos „cu păr lung”, pentru sensul 1, iar II, 427, de la sb. turica „măscărici”, pol. tur „gogoriţă, sperietoare”, pentru sensul 3. După Diculescu, Elementele, 439, ar trebui să se meargă la gr. συριϰός. În fine, Bogrea, Dacor., IV, 854, explică sensul 3 prin rut., rus. curka, care probabil provine din rom. Cf. şi ţuţ, ţîţă, ţiglă. Der. ţurcan, adj. (se zice despre o anumită varietate de oi cu părul lung); ţurcănesc, adj. (făcut din lîna acestor oi); ţuşcă, s.f. (varietate de oiasemănătoare cu cele ţurcane), probabil în loc de *ţurşcă, cf. ţuşcă „basma cu noduri”; turcă, s.f. (Trans., paiaţă de Crăciun), var. a lui ţurcă, datorată unei contaminări cu turc, datorită aspectului său care vrea să inspire frică.
(Dicţionarul etimologic român)

túrcă (limba) s. f., g.-d. art. túrcei
(Dicţionar ortografic al limbii române)

turc s. m., adj. m., pl. turci; f. sg. túrcă, pl. túrce
(Dicţionar ortografic al limbii române)

túrca (joc popular) s. f. art., g.-d. túrcii
(Dicţionar ortografic al limbii române)

ţúrcă (beţişor, căciulă) s. f., g.-d. art. ţúrcii; pl. ţurci
(Dicţionar ortografic al limbii române)

túrcă, turci, s.f. (reg.) 1. stafie, nălucă. 2. (la sg. art.) masca unui cap de cerb cu care copiii colindă de Crăciun.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)

ţúrcă2, ţúrci, s.f. (reg.) 1. căciulă mare şi miţoasă făcută din blană de oaie ţurcană. 2. lână colorată, toarsă subţire.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)



Sinonime:
FLOAREA-TÚRCULUI s. v. păpădie.
(Dicţionar de sinonime)

TURC s., adj. 1. s. (înv. şi pop.) necredincios, (înv. şi reg.) ciutac, (înv.) osman, osmangiu, osmanlâu, otoman, păgân, (ir.) şalvaragiu. 2. adj. turcesc, (înv.) osman, osmanic, osmanlâu, osmănesc, otoman, otomanicesc, otomănesc, păgân, păgânesc.
(Dicţionar de sinonime)

TÚRCA s. art. v. capra.
(Dicţionar de sinonime)

ŢÚRCĂ s. (Transilv.) climpuş. (Jocul de-a ~.)
(Dicţionar de sinonime)

ŢÚRCĂ s. ţurcană. (Purta pe cap o ~.)
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: tu tur turc

Cuvinte se termină cu literele: ca rca urca