��tim�� dex - definiţie, sinonime, conjugare

��tim��

ŞTÍMĂ1, ştime, s.f. Personaj din mitologia populară, imaginat ca o femeie care protejează apele, pădurile, comorile etc. – Din ngr. shíma.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ŞTÍMĂ2, ştime, s.f. Partea care revine fiecăruia dintre interpreţii unei bucăţi muzicale şi care se extrage, separat, din partitura generală. – Din germ. Stimme.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ŞtÍm//Ă1 ~e f. Parte care revine fiecăruia dintre interpreţii unei compoziţii muzicale, reprezentând un extras din partitura generală. /<germ. Stimme
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ŞTÍM//Ă2 ~e f. (în mitologia populară) Fiinţă imaginară cu chip de femeie, înzestrată cu forţe supranaturale, care protejează apele, munţii, pădurile etc. /Orig. nec.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ŞTÍMĂ s.f. (Muz.) Notele extrase separat pentru partida unui cântăreţ, a unui instrument sau a unui grup de instrumente de acelaşi gen dintr-un ansamblu. [< germ. Stimme – voce].
(Dicţionar de neologisme)

ŞTÍMĂ s. f. (muz.) extras, dintr-o partitură generală, a notelor scrise pentru partida fiecărui interpret. (< germ. Stimme)
(Marele dicţionar de neologisme)

ştímă (mit., muz.) s. f., g.-d. art. ştímei; pl. ştíme
(Dicţionar ortografic al limbii române)

ştímă, ştíme, s.f. (reg.) 1. demon, stafie, duh ce păzeşte comorile necurate. 2. pocitură, pocitanie. 3. fiinţă sau plantă purtătoare de noroc. 4. noroc. 5. (în forma: ştemă) belşug de lapte la vite; mană, frupt. 6. copil mic şi neastâmpărat. 7. presimţire. 8. (în forma: ştemă) taină, secret. 9. (în forma: ştemă) fluierătură cu care ciobanii se cheamă între ei.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)


Cuvinte care încep cu literele: �� ��t ��ti ��tim ��tim�

Cuvinte se termină cu literele: �� m�� im�� tim�� �tim��