Denumire

DENUMÍ, denumesc, vb. IV. Tranz. A da nume unei fiinţe sau unui lucru; a numi. ♦ (Înv.) A desemna. – De⁴ + numi (după fr. dénommer).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

DENUMÍRE, denumiri, s.f. Faptul de a denumi; numire. ♦ Nume dat unei fiinţe sau unui lucru; cuvânt cu care numim ceva. – V. denumi.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A DENUM//Í ~ésc tranz. 1) A înzestra cu un nume; a numi. 2) A indica printr-un nume. /de + a numi
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

DENUMÍ vb. IV. tr. A numi. [P.i. -mesc. / < de- + numi, după fr. dénommer].
(Dicţionar de neologisme)

DENUMÍRE s.f. Faptul de a denumi; denominaţie. ♦ Nume; cuvânt cu care numim ceva. [< denumi].
(Dicţionar de neologisme)

DENUMÍ vb. tr. a numi. (după fr. dénommer)
(Marele dicţionar de neologisme)

DENUMÍRE s. f. faptul de a denumi; denominaţie. ♢ nume dat unei fiinţe, unui lucru sau fenomen; cuvânt care denumeşte ceva. (< denumi)
(Marele dicţionar de neologisme)

denumí vb. → numi
(Dicţionar ortografic al limbii române)

denumíre s. f. → numire
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
DENUMÍ vb. v. supranumi.
(Dicţionar de sinonime)

DENUMÍRE s. v. nume.
(Dicţionar de sinonime)