DESCOMPÚNE, descompún, vb. III. l.Tranz. A desface în părţile componente. ♦ Refl. Fig. A se destrăma, a se dezmembra. 2. Refl. (Despre materii şi corpuri organice) A se altera, a se strica; a putrezi. 3. Refl. Fig. (Despre oameni) A-şi schimba prin deformare caracterul, înfăţişarea morală sau fizică; (despre faţă, trăsături etc.) a se crispa, a se contracta. [Perf. s. descompusei, part. descompus] – Des1- + compus (după fr. décomposer).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
DESCOMPÚNERE, descompuneri, s.f. Faptul de a (se) descompune. ♦ Reacţie chimică în urma căreia o substanţă constituită din molecule cu structură mai complicată trece în mai multe substanţe constituite din molecule cu structură mai simplă. – V. descompune.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A DESCOMPÚNE descompún tranz. A face să se descompună; a dezagrega; a desface; a disocia; a dezasambla. /des- + compus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE DESCOMPÚNE mă descompún intranz. 1) (despre corpuri) A se separa în elementele constitutive; a se desface; a se disocia; a se dezagrega; a se dezasambla. 2) fig. (despre comunităţi) A-şi pierde coeziunea internă; a se dezmembra; a se dezagrega; a se destrăma; a se dezarticula. 3) (despre substanţe organice) A pierde proprietăţile pozitive (sub influenţa factorilor externi); a se strica; a se înăcri; a se altera. 4) (despre persoane) A-şi modifica aspectul moral sau fizic. 5) (despre faţă) A se convulsiona momentan şi involuntar sub acţiunea unei suprasolicitări nervoase; a se crispa; a se contracta. /des- + compus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
DESCOMPÚNER//E ~i f. 1) v. A DESCOMPUNE şi A SE DESCOMPUNE. 2) Reacţie chimică în procesul căreia dintr-o substanţă cu structură moleculară mai complexă se obţin mai multe substanţe având structură moleculară mai simplă. /a (se) descompune
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
DESCOMPÚNE vb. III. 1. tr. A desface în elementele componente. 2. refl. A se strica, a se altera; a putrezi. ♦ (Fig.) A se destrăma. 3. refl. (Fig.) A-şi deforma caracterul, înfăţişarea; (despre faţă) a se crispa. [P.i. descompún, perf.s. -puséi, part. -pus. / < des- + compune, cf. fr. décomposer].
(Dicţionar de neologisme)
DESCOMPÚNERE s.f. Acţiunea de a (se) descompune şi rezultatul ei; desfacere; stricare, putrezire, alterare. ♦ Reacţie chimică în urma căreia o substanţă cu o structură mai complicată trece în substanţe cu molecule mai simple sau în elementele din care era compusă. [< descompune].
(Dicţionar de neologisme)
DESCOMPÚNE vb. I. tr. a (se) desface în elementele componente, a (se) dezmembra. II. refl. 1. (despre substanţe organice) a se strica, a se altera. ♢ (fig.) a se destrăma. 2. (fig.) a decădea moral; a-şi deforma caracterul, înfăţişarea; (despre faţă) a se crispa. (după fr. décomposer)
(Marele dicţionar de neologisme)
DESCOMPÚNERE s. f. 1. acţiunea de a (se) descompune. 2. reacţie chimică în urma căreia o substanţă cu o structură mai complicată trece în substanţe cu molecule mai simple sau în elementele din care era compusă. (< descompune)
(Marele dicţionar de neologisme)
descompúne vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. descompún, 1 pl. descompúnem; perf. s. 1 sg. descompuséi, 1 pl. descompúserăm; conj. prez. 3 sg. şi pl. descompúnă; ger. descompunând; part. descompús
(Dicţionar ortografic al limbii române)
descompúnere s. f., g.-d. art. descompúnerii; pl. descompúneri
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
DESCOMPÚNE vb. 1. a (se) desface, a (se) despărţi, a (se) divide, a (se) fracţiona, a (se) împărţi, a (se) scinda, a (se) separa, (rar) a (se) dezalcătui. (Produsul dezintegrării se ~ în particule.) 2. v. putrezi. 3. v. altera. 4. v. râncezi.
(Dicţionar de sinonime)
DESCOMPÚNE vb. v. dezmembra.
(Dicţionar de sinonime)
DESCOMPÚNERE s. 1. desfacere, despărţire, divizare, fracţionare, împărţire, scindare, separare, (rar) dezalcătuire. (~ în particule a unui corp dezintegrat.) 2. v. putrefacţie. 3. v. alterare. 4. v. rân-cezire.
(Dicţionar de sinonime)
DESCOMPÚNERE s. v. corupţie, decadenţă, decădere, depravare, desfrânare, des-frâu, destrăbălare, dezmăţ, dezmembra-re, imoralitate, perdiţie, perversitate, perversiune, pervertire, pierzanie, pierzare, stricăciune, viciu.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
A descompune ≠ a compune
(Dicţionar de antonime)
Descompunere ≠ compunere
(Dicţionar de antonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
DESCOMPÚNERE, descompuneri, s.f. Faptul de a (se) descompune. ♦ Reacţie chimică în urma căreia o substanţă constituită din molecule cu structură mai complicată trece în mai multe substanţe constituite din molecule cu structură mai simplă. – V. descompune.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE DESCOMPÚNE mă descompún intranz. 1) (despre corpuri) A se separa în elementele constitutive; a se desface; a se disocia; a se dezagrega; a se dezasambla. 2) fig. (despre comunităţi) A-şi pierde coeziunea internă; a se dezmembra; a se dezagrega; a se destrăma; a se dezarticula. 3) (despre substanţe organice) A pierde proprietăţile pozitive (sub influenţa factorilor externi); a se strica; a se înăcri; a se altera. 4) (despre persoane) A-şi modifica aspectul moral sau fizic. 5) (despre faţă) A se convulsiona momentan şi involuntar sub acţiunea unei suprasolicitări nervoase; a se crispa; a se contracta. /des- + compus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
DESCOMPÚNER//E ~i f. 1) v. A DESCOMPUNE şi A SE DESCOMPUNE. 2) Reacţie chimică în procesul căreia dintr-o substanţă cu structură moleculară mai complexă se obţin mai multe substanţe având structură moleculară mai simplă. /a (se) descompune
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
DESCOMPÚNE vb. III. 1. tr. A desface în elementele componente. 2. refl. A se strica, a se altera; a putrezi. ♦ (Fig.) A se destrăma. 3. refl. (Fig.) A-şi deforma caracterul, înfăţişarea; (despre faţă) a se crispa. [P.i. descompún, perf.s. -puséi, part. -pus. / < des- + compune, cf. fr. décomposer].
(Dicţionar de neologisme)
DESCOMPÚNERE s.f. Acţiunea de a (se) descompune şi rezultatul ei; desfacere; stricare, putrezire, alterare. ♦ Reacţie chimică în urma căreia o substanţă cu o structură mai complicată trece în substanţe cu molecule mai simple sau în elementele din care era compusă. [< descompune].
(Dicţionar de neologisme)
DESCOMPÚNE vb. I. tr. a (se) desface în elementele componente, a (se) dezmembra. II. refl. 1. (despre substanţe organice) a se strica, a se altera. ♢ (fig.) a se destrăma. 2. (fig.) a decădea moral; a-şi deforma caracterul, înfăţişarea; (despre faţă) a se crispa. (după fr. décomposer)
(Marele dicţionar de neologisme)
DESCOMPÚNERE s. f. 1. acţiunea de a (se) descompune. 2. reacţie chimică în urma căreia o substanţă cu o structură mai complicată trece în substanţe cu molecule mai simple sau în elementele din care era compusă. (< descompune)
(Marele dicţionar de neologisme)
descompúne vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. descompún, 1 pl. descompúnem; perf. s. 1 sg. descompuséi, 1 pl. descompúserăm; conj. prez. 3 sg. şi pl. descompúnă; ger. descompunând; part. descompús
(Dicţionar ortografic al limbii române)
descompúnere s. f., g.-d. art. descompúnerii; pl. descompúneri
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
DESCOMPÚNE vb. 1. a (se) desface, a (se) despărţi, a (se) divide, a (se) fracţiona, a (se) împărţi, a (se) scinda, a (se) separa, (rar) a (se) dezalcătui. (Produsul dezintegrării se ~ în particule.) 2. v. putrezi. 3. v. altera. 4. v. râncezi.
(Dicţionar de sinonime)
DESCOMPÚNE vb. v. dezmembra.
(Dicţionar de sinonime)
DESCOMPÚNERE s. 1. desfacere, despărţire, divizare, fracţionare, împărţire, scindare, separare, (rar) dezalcătuire. (~ în particule a unui corp dezintegrat.) 2. v. putrefacţie. 3. v. alterare. 4. v. rân-cezire.
(Dicţionar de sinonime)
DESCOMPÚNERE s. v. corupţie, decadenţă, decădere, depravare, desfrânare, des-frâu, destrăbălare, dezmăţ, dezmembra-re, imoralitate, perdiţie, perversitate, perversiune, pervertire, pierzanie, pierzare, stricăciune, viciu.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
A descompune ≠ a compune
(Dicţionar de antonime)
Descompunere ≠ compunere
(Dicţionar de antonime)