EMANÁ, emán, vb. I. 1. Tranz. A emite, a degaja, a împrăştia un gaz, vapori, un miros etc.; a exala. 2. Intranz. A proveni, a veni de la...; a izvorî, a-şi avea originea. – Din fr. émaner, lat. emanare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
EMANÁŢIE, emanaţii, s.f. 1. Emitere, degajare (de gaze, de vapori, de mirosuri etc.); (concr.), ceea ce se degajează, ceea ce se emană. ♢ (Geol.) Emanaţie vulcanică = a) emitere de produse gazoase legate de activitatea vulcanică; b) produs al acestei activităţi, reprezentat prin bioxid de carbon, hidrogen, amoniac, hidrogen sulfurat, clor, azot, oxigen etc. 2. Gaz radioactiv obţinut prin dezintegrarea radiului, toriului sau actiniului. [Var.: (înv.) emanaţiúne s.f.] – Din fr. émanation, lat. emanatio, -onis.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A EMAN//Á emán 1. tranz. (mirosuri, gaze, vapori) A împrăştia în toate părţile; a face să cuprindă spaţii tot mai largi; a degaja; a exala. 2. intranz. A-şi trage originea; a avea o anumită origine; a proveni; a deriva. Decretul emană de la guvern. /<fr. émaner, lat. emanare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
EMANÁŢI//E ~i f. 1) v. A EMANA. 2) Produs al emanării. [G.-D. emanaţiei; Sil. -ţi-e] /<fr. émanation, lat. emanatio, ~onis
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
EMANÁ vb. I. 1. tr. A degaja, a exala. 2. intr. A proveni, a-şi trage originea. [P.i. emán şi -nez. / < fr. émaner, it., lat. emanare].
(Dicţionar de neologisme)
EMANÁŢIE s.f. 1. Emitere, degajare. ♦ Ceea ce se degajează. 2. Gaz radioactiv care rezultă din dezintegrarea actiniului, a radiului sau a toriului. [Gen. -iei, var. emanaţiune s.f. / cf. fr. émanation, it. emanazione].
(Dicţionar de neologisme)
EMANÁT, -Ă adj., s. m. f. (cel) care este un produs al unor evenimente politice la care nu a avut nici o contribuţie, nici un merit, dar de care beneficiază. (< emana)
(Marele dicţionar de neologisme)
EMANÁŢIE s. f. 1. faptul de a emana; emitere, degajare. ♢ ceea ce se degajă, exalaţie. ♢ (p. ext.; ir.) rezultat al unor evenimente politice. o ~ vulcanică = emitere de produse gazoase legate de activitatea vulcanică; produs al acestei activităţi. 2. gaz radioactiv care rezultă din dezintegrarea actiniului, a radiului sau a toriului. (< fr. émanation, lat. emanatio)
(Marele dicţionar de neologisme)
emanat, -ă,, emanaţi, -te s.m., s,f. (pub., peior.) persoană ajunsă în mod misterios într-o funcţie importantă după revoluţia din decembrie 1989. (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)
emaná vb., ind. prez. 1 sg. emán, 3 sg. şi pl. emánă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
emanáţie s. f. (sil. -ţi-e), art. emanáţia (sil. -ţi-a), g.-d. art. emanáţiei; pl. emanáţii, art. emanáţiile (sil. -ţi-i-)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
EMANÁ vb. 1. a degaja, a emite, a exala, a împrăştia, a răspândi, a scoate, (înv.) a răsfuga, a slobozi. (Soba ~ gaze.) 2. v. degaja. 3. a proveni, (fig.) a izvorî. (Decretul ~ de la puterea legiuitoare.)
(Dicţionar de sinonime)
EMANÁŢIE s. 1. degajare, emanare, emisiune, exalare, exalaţie, împrăştiere, răspândire, (înv.) răsfugare. (~ de gaze de la sobă.) 2. v. degajare. 3. emanaţie de radiu = radon. 4. efluviu. (Se simte în atmosferă o ~ specifică.)
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
EMANÁŢIE, emanaţii, s.f. 1. Emitere, degajare (de gaze, de vapori, de mirosuri etc.); (concr.), ceea ce se degajează, ceea ce se emană. ♢ (Geol.) Emanaţie vulcanică = a) emitere de produse gazoase legate de activitatea vulcanică; b) produs al acestei activităţi, reprezentat prin bioxid de carbon, hidrogen, amoniac, hidrogen sulfurat, clor, azot, oxigen etc. 2. Gaz radioactiv obţinut prin dezintegrarea radiului, toriului sau actiniului. [Var.: (înv.) emanaţiúne s.f.] – Din fr. émanation, lat. emanatio, -onis.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
EMANÁŢI//E ~i f. 1) v. A EMANA. 2) Produs al emanării. [G.-D. emanaţiei; Sil. -ţi-e] /<fr. émanation, lat. emanatio, ~onis
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
EMANÁ vb. I. 1. tr. A degaja, a exala. 2. intr. A proveni, a-şi trage originea. [P.i. emán şi -nez. / < fr. émaner, it., lat. emanare].
(Dicţionar de neologisme)
EMANÁŢIE s.f. 1. Emitere, degajare. ♦ Ceea ce se degajează. 2. Gaz radioactiv care rezultă din dezintegrarea actiniului, a radiului sau a toriului. [Gen. -iei, var. emanaţiune s.f. / cf. fr. émanation, it. emanazione].
(Dicţionar de neologisme)
EMANÁT, -Ă adj., s. m. f. (cel) care este un produs al unor evenimente politice la care nu a avut nici o contribuţie, nici un merit, dar de care beneficiază. (< emana)
(Marele dicţionar de neologisme)
EMANÁŢIE s. f. 1. faptul de a emana; emitere, degajare. ♢ ceea ce se degajă, exalaţie. ♢ (p. ext.; ir.) rezultat al unor evenimente politice. o ~ vulcanică = emitere de produse gazoase legate de activitatea vulcanică; produs al acestei activităţi. 2. gaz radioactiv care rezultă din dezintegrarea actiniului, a radiului sau a toriului. (< fr. émanation, lat. emanatio)
(Marele dicţionar de neologisme)
emanat, -ă,, emanaţi, -te s.m., s,f. (pub., peior.) persoană ajunsă în mod misterios într-o funcţie importantă după revoluţia din decembrie 1989. (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)
emaná vb., ind. prez. 1 sg. emán, 3 sg. şi pl. emánă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
emanáţie s. f. (sil. -ţi-e), art. emanáţia (sil. -ţi-a), g.-d. art. emanáţiei; pl. emanáţii, art. emanáţiile (sil. -ţi-i-)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
EMANÁ vb. 1. a degaja, a emite, a exala, a împrăştia, a răspândi, a scoate, (înv.) a răsfuga, a slobozi. (Soba ~ gaze.) 2. v. degaja. 3. a proveni, (fig.) a izvorî. (Decretul ~ de la puterea legiuitoare.)
(Dicţionar de sinonime)
EMANÁŢIE s. 1. degajare, emanare, emisiune, exalare, exalaţie, împrăştiere, răspândire, (înv.) răsfugare. (~ de gaze de la sobă.) 2. v. degajare. 3. emanaţie de radiu = radon. 4. efluviu. (Se simte în atmosferă o ~ specifică.)
(Dicţionar de sinonime)