LÍMBĂ, limbi, s.f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, servind la perceperea gustului, la mestecarea şi la înghiţirea alimentelor, la om fiind şi organul principal de vorbire. ♢ Expr. A-şi înghiţi limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abţine de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preţ să obţină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieşi) limba de-un cot = a) a-şi pierde respiraţia, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate şi fără prudenţă, a spune şi ce nu trebuie. A-şi scurta limba = a vorbi mai puţin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroşa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-şi pune frâu la limbă sau a-şi ţine (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuţită (sau rea, de şarpe) = (a fi) răutăcios, maliţios în tot ce spune. A înţepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, făţarnic, prefăcut. A-şi muşca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-şi putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceştia îşi exprimă gândurile, sentimentele şi dorinţele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunităţi umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică şi lexicală proprie. ♢ Limbă comună = a) stadiu în evoluţia unei limbi, anterior diferenţierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace şi procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei şi sentimente. Limba surdomuţilor. 4. (Înv. şi reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ♢ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorinţă (exprimată pe patul morţii). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ţi îndeplinească o ultimă dorinţă, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situaţiei armatei inamice. 6. (Înv. şi arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeaşi limbă; popor, neam, naţiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcţional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agăţată în interiorul clopotului, care, prin mişcare, loveşte pereţii lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesneşte încălţarea pantofilor; încălţător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă şi îngustă, care acoperă deschizătura încălţămintei în locul unde aceasta se încheie cu şiretul. 5. Lama de metal a unui cuţit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâşie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâşie lungă şi îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la coteţul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariţă; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri şi ţepoşi, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt şi târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care creşte în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mieluşelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii – a) plantă erbacee cu frunze dinţate şi spinoase, cu flori purpurii, care creşte prin locuri umede şi mlăştinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă şi cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peştelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui şi cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă şi flori roşii, albe sau galbene; limba-şarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufişuri şi păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrăbiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate şi cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = peşte marin cu corpul oval şi asimetric, cu ambii ochi situaţi pe o singură parte (Solea nasuta). – Lat. lingua.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
LIMBÁ, limbez, vb. I. Tranz. A descărca o navă pentru a-i permite trecerea prin locurile mai puţin adânci şi a o reîncărca după ce ea ajunge la o adâncime mai mare. – Din limb.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
LÍMB//Ă ~i f. 1) Organ musculos mobil, situat în cavitatea bucală şi servind la mestecarea, înghiţirea şi determinarea gustului alimentelor, la om fiind organul principal al vorbirii. ♢ A-şi muşca ~a a regreta vorbele spuse. A scoate ~a de un cot a) a gâfâi de oboseală; b) a lucra din greu. A vorbi în vârful ~ii a rosti cuvintele cu un fonetism ultraliterar, hipercorect. A avea ~a lungă (a fi lung de ~) a) a avea înclinaţie spre pălăvrăgeală; b) a fi limbut. A avea mâncărime de ~ a nu fi în stare să păstreze un secret. A-şi pune frâu la ~, a-şi ţine ~a (după dinţi) a nu vorbi ceea ce nu trebuie; a păstra o taină. ~a oase n-are se zice despre cineva, care vorbeşte ceea ce nu trebuie. A trage pe cineva de ~ a descoase, a ispiti pe cineva. A-i sta (sau a-i umbla, a i se învârti, a-i veni) pe ~ a-şi aminti vag un cuvânt fără a-l putea exprima. Pasărea pe (pre) ~a ei piere de multe ori omul dă de necaz, pentru că nu ştie să tacă când trebuie. 2) Mijloc principal de comunicare între oameni, constând dintr-un sistem lexical organizat după anumite legi gramaticale şi având o structură fonetică specifică; limbaj. ~a unui popor. 3) Limbajul unei comunităţi umane constituite istoriceşte. 4) Totalitate a altor mijloace de comunicare (decât sunetele articulate) a sentimentelor şi ideilor. ~a surdomuţilor. 5) Mod de exprimare specific unui anumit domeniu de activitate, unui anumit mediu, unui anumit grup de vorbitori sau unei anumite persoane (în special a unui scriitor); stil. ~a presei. ~a lui Creangă. ♢ (A spune ceva) cu ~ de moarte (a spune ceva) ca ultimă dorinţă, exprimată pe patul de moarte. 6) înv. Prizonier folosit pentru a obţine informaţii despre armata inamică. 7) înv. Totalitate a oamenilor trăind pe acelaşi teritoriu, având în comun o cultură, o tradiţie, o credinţă; popor; neam. 8) Orice obiect sau instrument asemănător ca formă sau funcţie cu organul respectiv. ~a clopotului. ♢ ~a ceasornicului pendul al unui orologiu. ~ de încălţat obiect de metal sau de plastic, care serveşte la încălţat. ~a ghetei bucată de piele care acoperă deschizătura încălţămintei în locul unde se petrec şireturile. ~i de foc flăcări de foc alungite. 9) Fâşie lungă şi îngustă (de pământ, de pădure, de apă etc.). 10): ~a-boului plantă erbacee, acoperită cu peri aspri şi ţepoşi, cu flori albastre, roz sau albe. ~a-broaştei plantă erbacee cu tulpina dreaptă, ramificată şi cu flori albe sau trandafirii, ce creşte prin locuri umede; limbariţă. ~a-mielului plantă erbacee, acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe, folosită contra tusei. 11): ~ -de-mare peşte marin cu corpul oval şi asimetric, cu ambii ochi situaţi pe o singură parte, care trăieşte mai mult acoperit cu nisip. [G.-D. limbii] /<lat. lingua
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A LIMB//Á ~éz tranz. (nave) A descărca, reîncărcând ulterior, pentru a-i permite trecerea printr-un loc puţin adânc. /Din limb
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
LÍMBĂ, limbi, s.f. I. Organ musculos mobil care se află în gură şi care este pricipalul organ de percepere a gustului; serveşte la mestecarea şi înghiţirea alimentelor, iar pentru om este şi organul principal de vorbire. II. 1. Principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivităţi, alcătuit din sistemul gramatical şi lexical. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. ♦ Totalitatea altor mijloace şi procedee (în afară de sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor ideile şi sentimentele. Limba surdo-muţilor. 2. Vorbă, cuvânt; grai, glas. 3. (Înv. şi arhaic) Informaţie (asupra intenţiilor duşmanului), relaţie, veste, ştire. ♦ Informator, spion, iscoadă. 4. (Înv. şi arhaic) Comunitate de oameni care vorbesc aceeaşi limbă. (II, 1); popor, neam, naţiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcţional cu limba (I). 1). Bară mobilă de metal, agaţată în fundul clopotului, care prin mişcare, loveşte în pereţii lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os etc. care înlesneşte încălţarea pantofilor; încălţător. 4. Bucată de piele lungă şi îngustă, care acoperă deschizătura încălţămintei în locul unde se încheie cu şiretul. 5. Lama de metal a unui cuţit, briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâşie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâşie lungă şi îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la coteţul de pescuit. – Lat. lingua (sensul „popor” (II 4) după v.sl. jenzyk „grai”, „popor”).
(Dicţionarul limbii române moderne)
límbă (límbi), s.f. – 1. Organ anatomic. – 2. Limbă, idiom. – 3. (Înv.) Naţie, popor. – 4. (Înv.) Informaţie, ştire. – 5. Bucată de pămînt. – 6. Partea interioară a clopotului. – 7. Ac de ceasornic. – 8. Încălţător. – 9. Epiglotă. – 10. Ac de balanţă. – 11. Ţumburuş (la cataramă). – 12. Lamă de cuţit. – 13. Lamă de spadă sau parte a meliţei. – Mr., megl. limbă, istr. limbę. Lat. lingua (Puşcariu 969; Candrea-Dens., 984; REW 5067), cf. it. lingua, prov., sp. lengua, fr. langue, port. lingoa. O var. populară *limba ar fi putut exista încă din lat., cf. sard. limba, it. (limbello), fie ca efect al unei încrucişări cu lambĕre, fie printr-un proces spontan, ca în nebula › negură. Sensul de „naţiune” este sl. (Şeineanu, Semasiol., 75; Rosetti, III, 99), dar există şi în v. it. Cel de „ştire” se folosea înv. (XVII) numai în expresia a prinde limbă. Der. limbareţ (var. limbăreţ), adj. (guraliv, bîrfitor); limbariţă, s.f. (unghişoară; patlagină de apă, Alisma plantago); limbău, adj. (flecar); limburuş, s.n. (omuşor), în Banat, Olt. şi Trans. de S., cf. ALR, I, 33; limbut, adj. (guraliv), cu suf. participial, prin analogie cu forma ca tăcut, cornut (după Puşcariu 971; Candrea-Dens., 985 şi REW 5069; dintr-un lat. linguūtus, cf. calabr. linguto, v. prov., cat. lengut, alb. ljingut „mîncăcios”, care pare să vină din it.); limbuţie, s.f. (vorbărie, trăncăneală); limbuţi, vb. (a trăncăni); limboată, s.f. (Olt., străin, venetic). – Der. neol. limbaj, s.n., format după fr. langage; linguistică (var. limbistică), s.f.; linguist (înv., limbist), s.m.; lingual, adj., din fr. – Din rom. provine bg. limba „nume de plantă” (Capidan, Raporturile, 49); mag. limba (Edelspacher 18); sb. limba „falcă”.
(Dicţionarul etimologic român)
LIMBÁ vb. I. tr. A descărca o navă pentru a-i înlesni trecerea printr-un loc puţin adânc, reîncărcând-o după aceea. [< limb3].
(Dicţionar de neologisme)
LIMBÁ1 vb. tr. a descărca o navă parţial sau total, în limburi (5), pentru a-i înlesni trecerea printr-un loc puţin adânc, reîncărcând-o după aceea; a limba. (< limb)
(Marele dicţionar de neologisme)
LÍMBA2 s. m. arbore african mare, cu lemn gălbui-albicios, cu reflexe mătăsoase, uşor, cu densitate redusă. (< fr. limba)
(Marele dicţionar de neologisme)
a avea mâncărici la limbă expr. a fi foarte vorbăreţ; a fi indiscret (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)
límba-bóului (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
límba-péştelui (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
límba-cúcului (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
límba-şárpelui (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
límba-soácrei (bot.) s. f. (sil. -crei)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
límba-vrábiei (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
límbă s. f., g.-d. art. límbii; pl. limbi
(Dicţionar ortografic al limbii române)
límba-ápei (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
límba-óii (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
limbá vb., ind. prez. 1 sg. limbéz, 3 sg. şi pl. limbeáză
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
LIMBA-MÂNZULUI s. v. pătlagină.
(Dicţionar de sinonime)
LIMBA-BĂLŢILOR s. v. limbariţă, pătlagină.
(Dicţionar de sinonime)
LIMBA-BÓULUI s. v. dragavei, miruţă, pătlagină, sică, ştevie.
(Dicţionar de sinonime)
LIMBA-BROÁŞTEI s. v. iarba-broaştei, limbariţă, pătlagină.
(Dicţionar de sinonime)
LIMBA-CÁPREI s. v. cătuşă, chingă.
(Dicţionar de sinonime)
LIMBA-CÂINELUI s. v. arăriel.
(Dicţionar de sinonime)
LIMBA-CÚCULUI s. v. palma-maicii-domnului, palma-pământului, poroinic, salep.
(Dicţionar de sinonime)
LIMBA-PÉŞTELUI s. v. sică.
(Dicţionar de sinonime)
LIMBA-ÓII s. v. limbariţă, pătlagină.
(Dicţionar de sinonime)
LIMBA-VÁCII s. v. limba-cerbului, năvalnic.
(Dicţionar de sinonime)
LÍMBA-SOÁCREI s. v. broască.
(Dicţionar de sinonime)
LIMBA-ŞÁRPELUI s. v. pătlagină, stupitul-cucului.
(Dicţionar de sinonime)
LIMBA-VECÍNEI s. v. href=\"/search.php?cuv=limba\">limba-cerbului, href=\"/search.php?cuv=năvalnic\">năvalnic.
(Dicţionar de sinonime)
LÍMBĂ s. v. agavă, cambulă, cordar, cuvânt, glas, grai, gură, iscoadă, întinzător, naţiune, neam, popor, spion, strună, tastieră, termen, voce, vorbă.
(Dicţionar de sinonime)
LÍMBĂ s. 1. (LINGV.) (livr.) idiom. (O ~ romanică.) 2. (LINGV.) limba neogreacă = limba romaică; limba romaică v. limba neogreacă; limba veche slavă v. paleoslavă; limbă ariană v. limbă indo-ariană, limbă indo-iraniană; limbă indo-ariană = limbă ariană, limbă indo-iraniană; limbă indo-iraniană = limbă ariană, limbă indo-ariană. 3. v. limbaj. 4. v. exprimare. 5. arătător, (Transilv.) manoş, (prin Transilv.) mutatău, (Ban.) ţagăr. (~ la ceas.) 6. v. încălţător. 7. v. tăiş. 8. v. cuţit. 9. v. pisc. 10. (reg.) gârlici, pridvor, tindă. (~ la plasa de pescuit.) 11. v. bucată. 12. (BOT.; Phyllocactus ackermanni) (reg.) palmă. 13. (BOT.) limba-cerbului (Scolopendrium vulgare) = năvalnic, (rar) scolopendră, (reg.) iarba-ciutei, limba-vacii, limba-vecinei; limba-cucului (Botrychium lunaria) = (reg.) colan, dragoste, iarba-dragostei; limba-mării = a) (Iberis semperflorens) (reg.) lilicele (pl.); b) (Iberis umbellata) (reg.) limbuşoară; limba-mielului (Borrago officinalis) = arăţel, boranţă, otrăţel; limba-oii (Cirsium canum) = (reg.) pălămidă; limba-soacrei (Opuntia) = opunţia. 14. (IHT.) limbă-de-mare = a) (Solea nasuta sau lascaris) (reg.) şoarece-de-mare; b) (Solea impar) (reg.) glosă, şoarece-de-mare.
(Dicţionar de sinonime)
LÍMBA-ÁPEI s. v. broscariţă.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
LIMBÁ, limbez, vb. I. Tranz. A descărca o navă pentru a-i permite trecerea prin locurile mai puţin adânci şi a o reîncărca după ce ea ajunge la o adâncime mai mare. – Din limb.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A LIMB//Á ~éz tranz. (nave) A descărca, reîncărcând ulterior, pentru a-i permite trecerea printr-un loc puţin adânc. /Din limb
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
LÍMBĂ, limbi, s.f. I. Organ musculos mobil care se află în gură şi care este pricipalul organ de percepere a gustului; serveşte la mestecarea şi înghiţirea alimentelor, iar pentru om este şi organul principal de vorbire. II. 1. Principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivităţi, alcătuit din sistemul gramatical şi lexical. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. ♦ Totalitatea altor mijloace şi procedee (în afară de sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor ideile şi sentimentele. Limba surdo-muţilor. 2. Vorbă, cuvânt; grai, glas. 3. (Înv. şi arhaic) Informaţie (asupra intenţiilor duşmanului), relaţie, veste, ştire. ♦ Informator, spion, iscoadă. 4. (Înv. şi arhaic) Comunitate de oameni care vorbesc aceeaşi limbă. (II, 1); popor, neam, naţiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcţional cu limba (I). 1). Bară mobilă de metal, agaţată în fundul clopotului, care prin mişcare, loveşte în pereţii lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os etc. care înlesneşte încălţarea pantofilor; încălţător. 4. Bucată de piele lungă şi îngustă, care acoperă deschizătura încălţămintei în locul unde se încheie cu şiretul. 5. Lama de metal a unui cuţit, briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâşie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâşie lungă şi îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la coteţul de pescuit. – Lat. lingua (sensul „popor” (II 4) după v.sl. jenzyk „grai”, „popor”).
(Dicţionarul limbii române moderne)
límbă (límbi), s.f. – 1. Organ anatomic. – 2. Limbă, idiom. – 3. (Înv.) Naţie, popor. – 4. (Înv.) Informaţie, ştire. – 5. Bucată de pămînt. – 6. Partea interioară a clopotului. – 7. Ac de ceasornic. – 8. Încălţător. – 9. Epiglotă. – 10. Ac de balanţă. – 11. Ţumburuş (la cataramă). – 12. Lamă de cuţit. – 13. Lamă de spadă sau parte a meliţei. – Mr., megl. limbă, istr. limbę. Lat. lingua (Puşcariu 969; Candrea-Dens., 984; REW 5067), cf. it. lingua, prov., sp. lengua, fr. langue, port. lingoa. O var. populară *limba ar fi putut exista încă din lat., cf. sard. limba, it. (limbello), fie ca efect al unei încrucişări cu lambĕre, fie printr-un proces spontan, ca în nebula › negură. Sensul de „naţiune” este sl. (Şeineanu, Semasiol., 75; Rosetti, III, 99), dar există şi în v. it. Cel de „ştire” se folosea înv. (XVII) numai în expresia a prinde limbă. Der. limbareţ (var. limbăreţ), adj. (guraliv, bîrfitor); limbariţă, s.f. (unghişoară; patlagină de apă, Alisma plantago); limbău, adj. (flecar); limburuş, s.n. (omuşor), în Banat, Olt. şi Trans. de S., cf. ALR, I, 33; limbut, adj. (guraliv), cu suf. participial, prin analogie cu forma ca tăcut, cornut (după Puşcariu 971; Candrea-Dens., 985 şi REW 5069; dintr-un lat. linguūtus, cf. calabr. linguto, v. prov., cat. lengut, alb. ljingut „mîncăcios”, care pare să vină din it.); limbuţie, s.f. (vorbărie, trăncăneală); limbuţi, vb. (a trăncăni); limboată, s.f. (Olt., străin, venetic). – Der. neol. limbaj, s.n., format după fr. langage; linguistică (var. limbistică), s.f.; linguist (înv., limbist), s.m.; lingual, adj., din fr. – Din rom. provine bg. limba „nume de plantă” (Capidan, Raporturile, 49); mag. limba (Edelspacher 18); sb. limba „falcă”.
(Dicţionarul etimologic român)
LIMBÁ vb. I. tr. A descărca o navă pentru a-i înlesni trecerea printr-un loc puţin adânc, reîncărcând-o după aceea. [< limb3].
(Dicţionar de neologisme)
LIMBÁ1 vb. tr. a descărca o navă parţial sau total, în limburi (5), pentru a-i înlesni trecerea printr-un loc puţin adânc, reîncărcând-o după aceea; a limba. (< limb)
(Marele dicţionar de neologisme)
LÍMBA2 s. m. arbore african mare, cu lemn gălbui-albicios, cu reflexe mătăsoase, uşor, cu densitate redusă. (< fr. limba)
(Marele dicţionar de neologisme)
a avea mâncărici la limbă expr. a fi foarte vorbăreţ; a fi indiscret (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)
límba-bóului (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
límba-péştelui (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
límba-cúcului (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
límba-şárpelui (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
límba-soácrei (bot.) s. f. (sil. -crei)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
límba-vrábiei (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
límbă s. f., g.-d. art. límbii; pl. limbi
(Dicţionar ortografic al limbii române)
límba-ápei (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
límba-óii (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
limbá vb., ind. prez. 1 sg. limbéz, 3 sg. şi pl. limbeáză
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
LIMBA-MÂNZULUI s. v. pătlagină.
(Dicţionar de sinonime)
LIMBA-BĂLŢILOR s. v. limbariţă, pătlagină.
(Dicţionar de sinonime)
LIMBA-BÓULUI s. v. dragavei, miruţă, pătlagină, sică, ştevie.
(Dicţionar de sinonime)
LIMBA-BROÁŞTEI s. v. iarba-broaştei, limbariţă, pătlagină.
(Dicţionar de sinonime)
LIMBA-CÁPREI s. v. cătuşă, chingă.
(Dicţionar de sinonime)
LIMBA-CÂINELUI s. v. arăriel.
(Dicţionar de sinonime)
LIMBA-CÚCULUI s. v. palma-maicii-domnului, palma-pământului, poroinic, salep.
(Dicţionar de sinonime)
LIMBA-PÉŞTELUI s. v. sică.
(Dicţionar de sinonime)
LIMBA-ÓII s. v. limbariţă, pătlagină.
(Dicţionar de sinonime)
LIMBA-VÁCII s. v. limba-cerbului, năvalnic.
(Dicţionar de sinonime)
LÍMBA-SOÁCREI s. v. broască.
(Dicţionar de sinonime)
LIMBA-ŞÁRPELUI s. v. pătlagină, stupitul-cucului.
(Dicţionar de sinonime)
LIMBA-VECÍNEI s. v. href=\"/search.php?cuv=limba\">limba-cerbului, href=\"/search.php?cuv=năvalnic\">năvalnic.
(Dicţionar de sinonime)
LÍMBĂ s. v. agavă, cambulă, cordar, cuvânt, glas, grai, gură, iscoadă, întinzător, naţiune, neam, popor, spion, strună, tastieră, termen, voce, vorbă.
(Dicţionar de sinonime)
LÍMBĂ s. 1. (LINGV.) (livr.) idiom. (O ~ romanică.) 2. (LINGV.) limba neogreacă = limba romaică; limba romaică v. limba neogreacă; limba veche slavă v. paleoslavă; limbă ariană v. limbă indo-ariană, limbă indo-iraniană; limbă indo-ariană = limbă ariană, limbă indo-iraniană; limbă indo-iraniană = limbă ariană, limbă indo-ariană. 3. v. limbaj. 4. v. exprimare. 5. arătător, (Transilv.) manoş, (prin Transilv.) mutatău, (Ban.) ţagăr. (~ la ceas.) 6. v. încălţător. 7. v. tăiş. 8. v. cuţit. 9. v. pisc. 10. (reg.) gârlici, pridvor, tindă. (~ la plasa de pescuit.) 11. v. bucată. 12. (BOT.; Phyllocactus ackermanni) (reg.) palmă. 13. (BOT.) limba-cerbului (Scolopendrium vulgare) = năvalnic, (rar) scolopendră, (reg.) iarba-ciutei, limba-vacii, limba-vecinei; limba-cucului (Botrychium lunaria) = (reg.) colan, dragoste, iarba-dragostei; limba-mării = a) (Iberis semperflorens) (reg.) lilicele (pl.); b) (Iberis umbellata) (reg.) limbuşoară; limba-mielului (Borrago officinalis) = arăţel, boranţă, otrăţel; limba-oii (Cirsium canum) = (reg.) pălămidă; limba-soacrei (Opuntia) = opunţia. 14. (IHT.) limbă-de-mare = a) (Solea nasuta sau lascaris) (reg.) şoarece-de-mare; b) (Solea impar) (reg.) glosă, şoarece-de-mare.
(Dicţionar de sinonime)
LÍMBA-ÁPEI s. v. broscariţă.
(Dicţionar de sinonime)