Timpul dex - definiţie, sinonime, conjugare
TIMP, (II, V, rar IV) timpuri, s.n., (IV, înv. şi II) timpi, s.m. I. S.n. Dimensiune a Universului după care se ordonează succesiunea ireversibilă a fenomenelor. II. S.n. şi (înv.) m. 1. Durată, perioadă, măsurată în ore, zile etc., care corespunde desfăşurării unei acţiuni, unui fenomen, unui eveniment; scurgere succesivă de momente; interval, răstimp, răgaz. ♢ Loc. conj. Cât timp... = în toată perioada în care... ♢ Loc. adv. De la un timp sau (rar) dintr-un timp = începând de la un moment dat. Cu timpul = cu încetul, treptat, pe măsură ce trece vremea. La (sau din) timp = la momentul potrivit; până nu este prea târziu. Din timp în timp = la intervale (mai mari sau mai mici) de timp; din când în când, uneori, câteodată. (În) tot timpul = mereu, întruna. În acelaşi timp = simultan; de asemenea. ♢ Expr. E timpul (să...) = a venit momentul (să...). (Toate) la timpul lor = (toate) la momentul potrivit. A fi (sau a sosi) timpul cuiva = a sosi pentru cineva momentul potrivit (şi aşteptat). ♦ (Înv.) Anotimp. 2. Perioadă determinată istoric; epocă. ♢ Expr. Pe timpuri = demult, odinioară. ♦ (La pl.) Împrejurări. III. S.n. Stare a atmosferei într-o regiune, pe o perioadă dată, determinată de ansamblul factorilor meteorologici. IV. S.m. şi (rar) n. Fiecare dintre fazele sau momentele unei mişcări, ale unei operaţii, ale unui fenomen, ale unei acţiuni etc. ♦ Fiecare dintre fazele ciclului termodinamic al unei maşini termice cu piston, care corespunde unei curse complete a acestuia. Motor în patru timpi. ♦ (Muz.) Fiecare dintre fazele egale care alcătuiesc o măsură; bătaie. V. S.n. Categorie gramaticală specifică verbului, cu ajutorul căreia se exprimă raportul dintre momentul vorbirii, un moment de referinţă şi momentul în care se petrece acţiunea sau în care este adevărată o anumită stare de lucruri. ♦ Fiecare dintre formele flexionare ale verbului, prin care se exprimă categoria gramaticală a timpului (V). – Lat. tempus, -oris.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

TIMP1 ~uri n. 1) filoz. Categorie filozofică care desemnează durata, succesiunea şi simultaneitatea proceselor. 2) Interval dintre două momente măsurat în secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani, decenii, secole, milenii, perioade, ere. 3) Perioadă cât durează ceva; durată; vreme. ♢ Câtva ~ o perioadă scurtă. Tot ~ul mereu; întruna. Cu ~ul cu încetul; treptat. În acelaşi ~ concomitent; simultan. 4) pop. Moment oportun; împrejurare potrivită pentru o acţiune; prilej; ocazie. La ~.(Toate) la ~ul lor (toate) la momentul potrivit. 5) Perioadă determinată istoric; epocă. ♢ Pe ~uri demult; cândva. 6) Stare meteorologică într-o perioadă dată (într-o anumită regiune); vreme. ~ ploios. 7) lingv. Categorie gramaticală specifică verbului, prin care se exprimă momentul în care are loc acţiunea. /<lat. tempus, ~oris
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

TIMP2 ~i m. 1) Fiecare dintre fazele unei mişcări, ale unei acţiuni. ♢ În doi ~i şi trei mişcări foarte repede. 2) muz. Fiecare dintre părţile egale ca durată care alcătuiesc o măsură; bătaie. 3) Fiecare dintre fazele ciclului unui motor. Motor în patru ~i. /<lat. tempus, ~oris
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

timp (-puri), s.n. – Vreme. – Megl. timp. Lat. tempŭs (Puşcariu 1729; REW 8634), cf. it., port. tempo, prov., fr., cat. temps, sp. tiempo. – Der. timpuriu, adj. (prematur), mr. timburiu, probabil, din pl. timpuri, ca fumuriu de la fum (după Densusianu, Hlr., 163; Puşcariu 1732 şi REW 8632, de la un lat. temporῑvus, cf. mil. temporiv, ven. gen. temporivo); (i)estimp, adv. (anul acesta); pretimpuriu, adj. (prematur). Der. neol. (din fr.) temporal, adj.; temporar, adj.; temporiza, vb.; contemporan, adj.; contratimp, s.n.; extemporal, adj. – Cf. răstimp.
(Dicţionarul etimologic român)

ţimp (-pi), s.m. – (Banat) Coapsă. – Var. ţîmp. Mag. comb (Candrea).
(Dicţionarul etimologic român)

î́ntre tímp loc. adv.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

în tímp ce loc. conjcţ.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

timp (fază a unei mişcări, a ritmului) s. m., pl. timpi
(Dicţionar ortografic al limbii române)

timp (formă de existenţă a materiei, stare a atmosferei) s. n.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

timp (interval, categorie gramaticală) s. n., pl. tímpuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
TIMPUL SĂVÂRŞÍT s. v. perfectul simplu.
(Dicţionar de sinonime)

TIMP s. 1. vreme. (~ul trece pe nesimţite.) 2. v. perioadă. 3. v. răstimp. 4. v. ani. 5. v. curs. 6. v. durată. 7. răstimp, (Transilv.) scopot. (În acest ~, el era plecat la cumpărături.) 8. (FIZ.) timp de înjumătăţire = perioadă de înjumătăţire. 9. v. sezon. 10. v. vreme. 11. v. moment. 12. v. dată. 13. v. răgaz. 14. v. vremuri. 15. (TEHN.) fază. (Motor cu 4 ~.) 16. (MUZ.) bătaie. (La primul ~ ...) 17. (MET.) vreme, (reg.) veac. (~ frumos.)
(Dicţionar de sinonime)

TIMP s. v. anotimp, cadenţă, etate, măsură, ritm, ritmică, rodul-pământului, sezon, tact, vârstă.
(Dicţionar de sinonime)

CONSECUŢIA TÍMPURILOR s. v. corespondenţa timpurilor.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: Ti Tim Timp Timpu

Cuvinte se termină cu literele: ul pul mpul impul