abjurare

ABJURÁ, abjúr, vb. I. Tranz. A renega public o credinţă religioasă, o doctrină, o părere etc. – Din fr. abjurer, lat. abjurare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ABJURÁRE, abjurări, s.f. Acţiunea de a abjura şi rezultatul ei. – V. abjura.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A ABJURÁ abjúr tranz. (doctrine, concepţii, etc.) A renega în mod public. /<lat. abjurare, fr. abjurer
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ABJURÁ vb. I. tr. (Rar) A renega public o religie. ♦ A renunţa la o doctrină, la o părere etc. [< fr. abjurer, lat. abiurare].
(Dicţionar de neologisme)

ABJURÁRE s.f. Renegare, renunţare publică (la o idee, la o doctrină etc.); abjuraţie. [< abjura].
(Dicţionar de neologisme)

abjurá vb. tr. a renega public o credinţă, o doctrină, o opinie. (< fr. abjurer, lat. abiurare)
(Marele dicţionar de neologisme)

abjurá vb., ind. prez. 1 sg. abjúr, 3 sg. şi pl. abjúră
(Dicţionar ortografic al limbii române)

abjuráre s. f. → jurare
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
ABJURÁ vb. a se lepăda, a renega. (A ~ de la o credinţă.)
(Dicţionar de sinonime)

ABJURÁRE s. abjuraţie, lepădare, renegare. (~ a unei doctrine.)
(Dicţionar de sinonime)