abstinență

ABSTINÉNT, -Ă, abstinenţi, -te, s.m. şi f. Persoană care îşi impune restricţii de la mâncare, băutură, satisfacerea unor necesităţi fiziologice etc. – Din fr. abstinent, lat. abstinens, -ntis.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ABSTINÉNŢĂ, abstinenţe, s.f. 1. Faptul de a-şi impune restricţii de la mâncare, băutură, satisfacerea unor necesităţi fiziologice etc.; abstenţiune. 2. (Ec. pol.; în sintagma) Teoria abstinenţei = teorie prin care capitalul şi acumularea lui rezultă din abţinerea proprietarilor de la consumul personal exagerat. – Din fr. abstinence, lat. abstinentia.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ABSTINÉN//T ~tă (~ţi, ~te) şi substantival Care se abţine de la excese; care este cumpătat la mâncare, băutură şi alte necesităţi. Om ~. [Sil. ab-sti-] /<fr. abstinent, lat. abstinens, ~ntis
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ABSTINÉNT, -Ă s.m. şi f. Om cumpătat, sobru la mâncare şi mai ales la băutură; cel care se abţine de la anumite plăceri, excese (mai ales sexuale). [Cf. fr. abstinent, lat. abstinens].
(Dicţionar de neologisme)

ABSTINÉNŢĂ s.f. Faptul de a-şi impune anumite restricţii; abţinere de la anumite excese (mai ales sexuale). [Cf. fr. abstinence, lat. abstinentia].
(Dicţionar de neologisme)

abstinént, -ă adj., s.m. f. (cel) care practică abstinenţa. (< fr. abstinent, lat. abstinens)
(Marele dicţionar de neologisme)

abstinénţă s. f. abţinere de la anumite băuturi, alimente etc; abstenţiune. (< fr. abstinence, lat. abstinentia)
(Marele dicţionar de neologisme)

abstinént s. m., pl. abstinénţi
(Dicţionar ortografic al limbii române)

abstinénţă s. f., g.-d. art. abstinénţei; pl. abstinénţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)

abstinéntă s. f., pl. abstinénte
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
ABSTINÉNŢĂ s. (livr.) abstenţiune, continenţă.
(Dicţionar de sinonime)