acăța
[Conjugare]
ACĂŢÁ vb. I. v. agăţa.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
acăţá (acắţ, át), vb. – 1. A prinde. – 2. A atîrna. – 3. (Fam.) A acosta o femeie pe stradă. – 4. (Arg.) A obţine, a dobîndi. – Var. agăţa (şi der. săi). Mr. acaţ, căţari „a prinde”, istr. (a)coţ „prind”. Origine incertă. Se consideră în general ca fiind reprezentant al lat. accaptiāre, din captiāre (Philippide, Principii, 43; Puşcariu, Lat. ti, 12; Puşcariu 7; Candrea-Dens. 6; REW 1663; DAR); cf. it. cacciare, v.prov. cassar, fr. chasser, sp. cazar, port. caçar. Toate cuvintele romanice au păstrat sensul primitiv, „a prinde cerbul”, ca în mr. şi istr. Semantismul nu pare să ridice nici o problemă deosebită; însă fonetismul este dificil, datorită reducerii inexplicabile a grupului pt › t. Este posibil să se fi produs o contaminare cu vreo formă balcanică, de ex. bg. kacjă „a agăţa” (Meyer, Alb. St., IV, 81), cf. căţăra. Candrea, Elementele, 403, şi Puşcariu 7 presupun o contaminare cu caţă „toiag, bîtă”; Cihac, II, 475 pleacă de la mag. akasztani (cf. Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 41; Candrea-Dens., 6). Acăţa pierde treptat teren faţă de agăţa, în pofida strădaniei gramaticienilor şi puriştilor. – Der. acăţăcios, adj. (lipicios); acăţătoare, s.f. (şiret, atîrnătoare); acăţături, s.f. pl. (cîrcei la viţa de vie). Cf. caţă.
(Dicţionarul etimologic român)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
acăţá (acắţ, át), vb. – 1. A prinde. – 2. A atîrna. – 3. (Fam.) A acosta o femeie pe stradă. – 4. (Arg.) A obţine, a dobîndi. – Var. agăţa (şi der. săi). Mr. acaţ, căţari „a prinde”, istr. (a)coţ „prind”. Origine incertă. Se consideră în general ca fiind reprezentant al lat. accaptiāre, din captiāre (Philippide, Principii, 43; Puşcariu, Lat. ti, 12; Puşcariu 7; Candrea-Dens. 6; REW 1663; DAR); cf. it. cacciare, v.prov. cassar, fr. chasser, sp. cazar, port. caçar. Toate cuvintele romanice au păstrat sensul primitiv, „a prinde cerbul”, ca în mr. şi istr. Semantismul nu pare să ridice nici o problemă deosebită; însă fonetismul este dificil, datorită reducerii inexplicabile a grupului pt › t. Este posibil să se fi produs o contaminare cu vreo formă balcanică, de ex. bg. kacjă „a agăţa” (Meyer, Alb. St., IV, 81), cf. căţăra. Candrea, Elementele, 403, şi Puşcariu 7 presupun o contaminare cu caţă „toiag, bîtă”; Cihac, II, 475 pleacă de la mag. akasztani (cf. Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 41; Candrea-Dens., 6). Acăţa pierde treptat teren faţă de agăţa, în pofida strădaniei gramaticienilor şi puriştilor. – Der. acăţăcios, adj. (lipicios); acăţătoare, s.f. (şiret, atîrnătoare); acăţături, s.f. pl. (cîrcei la viţa de vie). Cf. caţă.
(Dicţionarul etimologic român)