ADIÁ, pers. 3 adíe, vb. I. 1. Intranz. (Despre vânt) A sufla lin, uşor; (rar) a aburi; (despre miros) a veni în unde uşoare. 2. Intranz. Fig. A cânta cu glas stins; a murmura. 3. Tranz. (Reg.) A mângâia, a atinge uşor. 4. Intranz. (Reg.) A clătina, a mişca uşor. [Pr.: -di-a] – Lat. *adiliare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ADIÉRE, adieri, s.f. Suflare lină (de vânt); abur, abureală. [Pr.: -di-e-] – V. adia.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A ADIÁ pers. 3 adíe intranz. 1) (despre vânt) A sufla lin; a aburi. 2) (despre mirosuri, miresme) A se răspândi câte puţin. 3) fig. (melodii, cântece) A cânta încet şi fără cuvinte, ca pentru sine; a fredona; a murmura; a îngâna. 4) reg. A aminti printre altele; a pomeni. [Sil. -di-a] /<lat. adiliare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ADIÉR//E f. Suflare uşoară de vânt; boare. ~ea primăverii. /v. a adia
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ADIÁ, adíi, vb. I. 1. Intranz. (Despre vânt, la pers. 3) A sufla lin, uşor; (despre miros) a veni în unde uşoare. ♦ Tranz. A murmura, a şopti. 2. Tranz. (Reg.) A mângâia; a atinge uşor. 3. Intranz. (Reg.) A clătina, a mişca. – Lat. *adiliare (< ilia „pânză”).
(Dicţionarul limbii române moderne)
adiá (-iéz, -át), vb. – 1. (Despre vînt) A sufla uşor. – 2. A clătina, a tremura, a mişca uşor. – 3. A mîngîia, a netezi. – Mr. adil’u „respir”. < Lat. ădŏlĕre „a transforma în aburi, a evapora”, prin intermediul unei forme vulg. *ădŏliāre; cf. ădolĕscĕre „a transforma în vapori” sau „a degaja, a emana”. Reducerea *aduia › adia pare dificilă (motiv pentru care Rosetti, I, 159 respinge acest etimon); însă cf. baiur › baier. Pentru sensul 3, cf. fr. flatter, din lat. flare. Etimonul *adūliāre a mai fost propus (DAR; REW 204 a), dar considerat ca der. vulg. de la adūlāre „a adula”, ceea ce presupune că sensul 3 este cel primitiv (cf. împotriva acestei păreri Graur, BL, V, 86). Este puţin probabilă ipoteza lui Candrea , Conv. lit., XXXIX, 119 (cf. Candrea-Dens., 817; Pascu, I, 102), dintr-un lat. *adiliāre, de la ilia; şi cu atît mai puţin cea a provenienţei din halare sau anhelare (Giuglea, LL, II, 39); din pol. odwiać „a sufla” (Cihac, II, 1); sau din sb. dujem, bg. dujă „a sufla” (Scriban), care pare a proveni din rom.
(Dicţionarul etimologic român)
adiá vb. (sil. -di-a), ind. şi conj. prez. 3 sg. adíe; ger. adiínd (sil. -di-ind)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
adiére s. f. (sil. -di-e-), g.-d. art. adiérii; pl. adiéri
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ADIÁ vb. (prin Transilv.) a trăgăna. (Vântul ~.)
(Dicţionar de sinonime)
ADIÁ vb. v. alinta, dezmierda, mângâia.
(Dicţionar de sinonime)
ADIÉRE s. 1. boare, pală, suflare, suflu, undă, (rar) scutur, (Olt.) reveneală. (Nu se simţea nici o ~ de vânt.) 2. boare, zefir, (rar) aură. (~ mişcă uşor frunzele.)
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ADIÉRE, adieri, s.f. Suflare lină (de vânt); abur, abureală. [Pr.: -di-e-] – V. adia.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ADIÉR//E f. Suflare uşoară de vânt; boare. ~ea primăverii. /v. a adia
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ADIÁ, adíi, vb. I. 1. Intranz. (Despre vânt, la pers. 3) A sufla lin, uşor; (despre miros) a veni în unde uşoare. ♦ Tranz. A murmura, a şopti. 2. Tranz. (Reg.) A mângâia; a atinge uşor. 3. Intranz. (Reg.) A clătina, a mişca. – Lat. *adiliare (< ilia „pânză”).
(Dicţionarul limbii române moderne)
adiá (-iéz, -át), vb. – 1. (Despre vînt) A sufla uşor. – 2. A clătina, a tremura, a mişca uşor. – 3. A mîngîia, a netezi. – Mr. adil’u „respir”. < Lat. ădŏlĕre „a transforma în aburi, a evapora”, prin intermediul unei forme vulg. *ădŏliāre; cf. ădolĕscĕre „a transforma în vapori” sau „a degaja, a emana”. Reducerea *aduia › adia pare dificilă (motiv pentru care Rosetti, I, 159 respinge acest etimon); însă cf. baiur › baier. Pentru sensul 3, cf. fr. flatter, din lat. flare. Etimonul *adūliāre a mai fost propus (DAR; REW 204 a), dar considerat ca der. vulg. de la adūlāre „a adula”, ceea ce presupune că sensul 3 este cel primitiv (cf. împotriva acestei păreri Graur, BL, V, 86). Este puţin probabilă ipoteza lui Candrea , Conv. lit., XXXIX, 119 (cf. Candrea-Dens., 817; Pascu, I, 102), dintr-un lat. *adiliāre, de la ilia; şi cu atît mai puţin cea a provenienţei din halare sau anhelare (Giuglea, LL, II, 39); din pol. odwiać „a sufla” (Cihac, II, 1); sau din sb. dujem, bg. dujă „a sufla” (Scriban), care pare a proveni din rom.
(Dicţionarul etimologic român)
adiá vb. (sil. -di-a), ind. şi conj. prez. 3 sg. adíe; ger. adiínd (sil. -di-ind)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
adiére s. f. (sil. -di-e-), g.-d. art. adiérii; pl. adiéri
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ADIÁ vb. (prin Transilv.) a trăgăna. (Vântul ~.)
(Dicţionar de sinonime)
ADIÁ vb. v. alinta, dezmierda, mângâia.
(Dicţionar de sinonime)
ADIÉRE s. 1. boare, pală, suflare, suflu, undă, (rar) scutur, (Olt.) reveneală. (Nu se simţea nici o ~ de vânt.) 2. boare, zefir, (rar) aură. (~ mişcă uşor frunzele.)
(Dicţionar de sinonime)