AI1 interj. Exclamaţie care exprimă: durere; spaimă; uimire; ameninţare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
AI2 interj. (Fam.) Exclamaţie cu sens interogativ. Te faci că nu înţelegi, ai?
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
AI3 interj. V. hai.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
AI4, ai, s.m. (Reg.) Usturoi. ♢ Ai sălbatic = numele a trei plante erbacee din familia liliaceelor, cu frunze lunguieţe şi cu flori galbene (Allium ochroleucum), roz (Allium paniculatum), alb-verzui sau roşietice (Allium oleraceum). Aiul şarpelui = plantă erbacee din familia liliaceelor, cu tulpina în formă de spirală şi cu flori roşii-purpurii dispuse în umbele, folosită în alimentaţie (Allium scorodoprasum). – Lat. allium.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
AÍ5 s.m. Mic mamifer arboricol cu mişcări lente, din America de Sud şi Madagascar (Danbontonia madagascarensis). – Din fr. aï.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, când cuvântul care precedă nu are articol enclitic) Carte a elevului. 2. (Înaintea numeralelor ordinale, începând cu „al doilea”) Clasa a zecea. – Lat. illum, illam.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ĂL, A, ăi, ale, adj. dem. (Pop. şi fam.) Cel, cea. Ăl om. [Gen.-dat. sg.: ălui, ălei; gen.-dat. pl.: ălor] – Lat. illum, illa.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
AVEÁ, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stăpâni, a poseda, a deţine. ♢ Expr. (Fam.) Ce-am avut şi ce-am pierdut = n-am ce pierde; puţin îmi pasă. ♢ Fig. (Complementul indică abstracte) A avea o idee. ♢ Loc. vb. A avea asemănare = a se asemăna. A avea bucurie = a se bucura. A avea o dorinţă = a dori. A avea nădejde = a nădăjdui. 2. A primi, a căpăta, a obţine, a câştiga. Ai un leu de la mine dacă îmi spui. 3. A dispune de ceva, a se bucura de ceva. Am un ceas de răgaz. ♢ Expr. A avea un post (sau o slujbă etc.) = a deţine un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaşte (şi a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). 4. A fi compus din..., alcătuit din...; a fi înzestrat sau prevăzut cu... Blocul are două etaje. ♦ A conţine, a cuprinde. Lucrarea are tabele. 5. A ţine, a purta. În mână avea un buchet. ♢ Expr. A avea drag pe cineva sau (refl. recipr.) a se avea dragi = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relaţii de dragoste cu cineva. A se avea rău cu cineva = a fi certat cu cineva; a se duşmăni. ♦ A fi îmbrăcat cu... Avea un pantalon de blană. 6. A fi de o anumită dimensiune, greutate, vârstă etc. Bara are 2 m. ♢ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. 7. A fi cuprins de o senzaţie sau de un sentiment. A avea foame. ♢ Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ţi s-a întâmplat? N-are nimic ! = a) nu i s-a întâmplat nici un rău; b) nu are nici o importanţă. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boală}. Are pojar. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui să... Are de făcut cumpărături; b) (În formă negativă) A fi destul să... N-are decât să spună şi se va face; c) (În formă negativă) A nu putea să... N-are ce zice; d) (Rar) A fi în drept. ♢ Expr. (Eliptic) N-ai (sau n-are etc.) decât! = fă cum vrei (sau facă cum vrea etc.)! treaba ta (sau a lui etc.)! 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A şti cum..., când..., unde..., cine..., ce...), a găsi. Are ce să facă. ♦ Unipers. A fi, a se găsi cineva (să facă ceva). N-are cine să-l mângâie. III. (Ca valoare de verb auxiliar) 1. (Serveşte la formarea perfectului compus) A venit. 2. (Serveşte la formarea modului optativ-condiţional) Ar veni. 3. (Serveşte urmat de un verb la conjunctiv, la formarea unui viitor popular familiar) Au să vină. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveţi, au, (III 1) am, ai, a, am, aţi, am, (III 2) aş, ai, ar, am, aţi, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai şi (reg.) aibi, pers. 3 aibă] – Lat. habere.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
VREA, vreau, vb. II. Tranz. I. (Urmat de o completivă directă cu verbul la conjunctiv sau, rar, de un infinitiv). 1. A fi hotărât, a fi decis să...; a avea de gând să..., a voi, a intenţiona. ♢ Expr. Vrea (sau va) să zică = a) înseamnă, are semnificaţia de...; b) (cu valoare de conjuncţie) aşadar, deci. Ce vrea (sau va) să zică asta? = ce înseamnă, ce rost are? Cum (sau ce) va vrea = orice. 2. A pretinde a cere; a aştepta ceva de la cineva. 3. A dori, a pofti; a-i plăcea ceva sau cineva. ♢ Loc. adv. Pe vrute, pe nevrute = indiferent dacă doreşte sau nu, vrând-nevrând. ♢ Expr. Vrei, nu vrei = de voie, de nevoie, fie că doreşti, fie că nu doreşti. Vrei, nu vrei, bea Grigore agheazmă, se spune despre cel care trebuie să îndeplinească ceva împotriva dorinţei sale. Vrând-nevrând = mai mult de silă decât de bună voie; constrâns de împrejurări. A face tot ce vrea din (sau cu) cineva = a avea mare influenţă asupra cuiva. ♦ Refl. A dori să fie, să devină ceva ori cineva. Fiecare s-a vrut mai bun. 4. A consimţi, a primi, a se învoi, a fi de acord. 5. (Mai ales în forma negativa) A putea, a fi în stare. Focul nu vrea să ardă. ♦ (Pop.) A fi gata, pe cale sau pe punctul de... Când vru să moară îşi chemă feciorii. II. (Ca verb auxiliar, serveşte la formarea viitorului) Mâine vei merge la teatru. ♢ (Forma de pers. 3 sg. va se substituie tuturor persoanelor sg. şi pl. pentru formarea viitorului cu conjunctivul prez. al verbelor de conjugat) Vestitor al unei vremi ce va să vie. ♢ Expr. Va să fiu (sau să fii etc.) = trebuie să fiu (sau să fii etc.) [Prez. ind. şi: (II) voi (pop. oi), vei (pop. ăi, ei, îi, i, oi), va (pop. o, a), vom (pop. om), veţi (pop. ăţi, eţi, oţi), vor (pop. or). – Var.: vroí vb. IV] – Lat. *volere.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
AI interj. 1) (se foloseşte pentru a exprima durere, mirare, spaimă, necaz, ameninţare etc.). 2) fam. (se foloseşte la sfârşitul unei propoziţii interogative). /Onomat.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL a (ai, ale) art. (se foloseşte: a) înaintea unui substantiv în genitiv sau înaintea unui pronume posesiv; b) înaintea numeralelor ordinale) Tovarăş al copilăriei mele. Al meu. Al doilea. /<lat. illum, illam
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL CÍN//CILEA a ~cea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul cinci în ordinea numărării; care vine după al patrulea. /cinci + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL CÍNCISPREZE//CELEA a ~cea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul cincisprezece în ordinea numărării; care vine după al paisprezecelea. Ediţia a ~cea. /cincisprezece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL CINCIZÉ//CILEA a ~cea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul cincizeci în ordinea numărării; care vine după al patruzeci şi nouălea. A ~cea zi. /cincizeci + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL DÓILEA a doua num. ord. Care acupă locul indicat de numărul doi în ordinea numărării; care vine după primul. Rândul ~. /doi + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL DÓISPREZECELEA a dóuăsprezecea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul doisprezece în ordinea numărării; care vine după al unsprezecelea. Rândul ~. /doisprezece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL DOUĂZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul douăzeci în ordinea numărării; care vine după al nouăsprezecilea. [Sil. do-uă-] /douăzeci + le + a.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL MÍILEA a mía num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul o mie în ordinea numărării; care vine după al nouă sute nouăzeci şi nouălea. /mie + lea
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL MILIÁRD//ULEA a ă num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul un miliard în ordinea numărării. ~ locuitor. ♢ A ă parte care constituie o parte dintr-un miliard de părţi egale. [Sil. -li-ar-] /miliard + (u)le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL MILI//ÓNULEA a ~oána num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul un milion în ordinea numărării. [Sil. -li-o-] /milion + (u)le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL NÓU//ĂLEA a ~a num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul nouă în ordinea numărării; care vine după al optulea. Pagina a noua. ♢ A fi (sau a se crede) în ~ (sau al şaptelea) cer (a fi) în culmea fericirii; a fi nespus de fericit. /nouă + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL NÓUĂSPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul nouăsprezece în ordinea numărării; care vine după al optsprezecelea. /nouăsprezece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL NOUĂZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul nouăzeci în ordinea numărării; care vine după al optzeci şi nouălea. /nouăzeci + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL ÓPTSPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul optsprezece în ordinea numărării; care vine după al şaptesprezecelea. Secolul ~. /opt-sprezece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL ÓPT//ULEA a ~a num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul opt în ordinea numărării; care vine după al şaptelea. Deceniul ~. /opt + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL OPTZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul optzeci în ordinea numărării; care vine după al şaptezeci şi nouălea. ~ kilometru. /optzeci + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL PÁISPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul paisprezece în ordinea numărării; care vine după al treisprezecelea. /paisprezece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL PÁTR//ULEA a ~a num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul patru în ordinea numărării; care vine după al treilea. ~ rând. ♢ A ~a parte fiecare din părţile egale ale unui întreg împărţit în patru; o pătrime; un sfert. /patru + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL PATRUZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul patruzeci în ordinea numărării; care vine după al treizeci şi nouălea. Întrunirea a ~ea. /patruzeci + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL SÚT//ĂLEA a ~a num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul o sută în ordinea numărării; care vine după al nouăzeci şi nouălea. ~ gol. ♢ A ~a parte care constituie o parte dintr-o sută de părţi egale; o sutime. /sută + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL ŞÁISPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul şaisprezece în ordinea numărării; care vine după al cincisprezecelea. ~ea foaie. /şai-sprezece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL ŞAIZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul şaizeci în ordinea numărării; care vine după al cincizeci şi nouălea. ~ capitol. /şaizeci + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL ŞÁPT//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul şapte în ordinea numărării; care vine după al şaselea. ♢ A fi (a se crede) în ~ (sau al nouălea) cer a fi în culmea fericirii; a fi nespus de fericit. /şapte + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL ŞÁPTESPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul şaptesprezece în ordinea numărării; care vine după al şaisprezecelea. /şaptesprezece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL ŞAPTEZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul şaptezeci în ordinea numărării; care vine după al şaizeci şi nouălea. /şaptezeci + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL ŞÁS//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul şase în ordinea numărării; care vine după al cincilea. /şase + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL TRÉI//LEA a ~a num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul trei în ordinea numărării şi vine după al doilea. Locul ~. /trei + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL TRÉISPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul treisprezece în ordinea numărării şi vine după al doisprezecelea. /treisprezece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL TREIZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul treizeci în ordinea numărării şi vine după al douăzeci şi nouălea. [Sil. trei-ze-] /treizeci + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL ÚNSPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul unsprezece în ordinea numărării; care se află după al zecelea. Ziua a ~ea. /unsprezece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL ZÉC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul zece în ordinea numărării; care vine după nouă. /zece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A AVEÁ am tranz. I. 1) A ţine în posesiune; a stăpâni; a poseda; a deţine. A avea casă. Câţi bani ai? A avea profesie bună. ♢ A avea la dispoziţie a utiliza după bunul plac; a dispune. Ce-am avut şi ce-am pierdut puţin îmi pasă. 2) A conţine în sine. Odaia are două ferestre. Cartea are trei capitole. Butoiul are 100 de litri. ♢ A avea o anumită vârstă a fi de o anumită vârstă. 3) A duce cu sine. Avea în mână o geantă. ♢ A avea numele (sau porecla, titlul) a purta numele (sau porecla, titlul). A avea ceva cu cineva a purta pică cuiva. 4) A percepe cu ajutorul simţurilor. 5) (urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) A fi necesar. Am de transcris un text. ♢ N-are (n-am, ...) decât mă (te, îl...) priveşte. 6) rar (urmat de o propoziţie complementară) A pătrunde cu mintea; a şti. Are cum să iasă din încurcătură. 7) rar A se afla în realitate; a fi; a exista. Are cine mă ajuta. Are cine vorbi. II. (în îmbinări) 1) (sugerează ideea de suferinţă, durere fizică sau morală) Are ulcer stomacal. Are mare necaz. ♢ Ce ai? a) ce ţi s-a întâmplat? b) ce te doare? N-are nimic! a) nu i s-a întâmplat nimic; b) n-are nici o importanţă. 2) (sugerează ideea de a dispune) A avea multă energie. A avea capacitate de lucru. A avea o oră de răgaz. 3) (sugerează ideea de cunoaştere, urmat de o propoziţie complementară) Am ce face. Are unde pleca. III. (în îmbinări substantivale ce redau sensul verbului de acelaşi radical cu substantivul din îmbinare sau cu echivalentul lui semantic): A avea asemănare a se asemăna. A avea bucurie a se bucura. A avea nădejde (sau speranţă) a nădăjdui (sau a spera). A avea scăpare a scăpa. A avea un vis a visa. IV. (cu funcţie de verb semiauxiliar) Avea să plece. Aveai să fii medic. V. (cu funcţie de verb auxiliar) 1) (la formarea perfectului compus) Am văzut. 2) (la formarea unor forme de viitor) Are să ajungă. /<lat. habere
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A VREÁ vreau tranz. 1) A avea în intenţie; a proiecta în gând. Vreau să plec. Vreau să cânt. ♢ Vrei nu vrei fie că doreşti, fie că nu doreşti. Vrei, nu vrei, bea Grigore agheasmă se spune despre cineva care trebuie să facă ceva împotriva voinţei sale. A face tot ce vrea din (sau cu) cineva a avea o mare influenţă asupra cuiva. 2) A dori să i se acorde; a pretinde; a cere. Vrea o explicaţie. 3) A exista posibilitatea; a fi posibil; a putea. Vrea să plouă. [Monosilabic] /<lat. volere
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE VREÁ mă vreau intranz. A dori să ajungă sau să devină ceva sau cineva. Se vrea inginer. /<lat. volere
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ái (ái), s.m. – Usturoi. – Mr., megl. al’ŭ, istr. ǫlú. Lat. alium (Puşcariu 47; Candrea-Dens., 25; Rew 366; DAR); cf. alb. aj, it. aglio, prov. alh, fr. ail, cat. all, sp. ajo, gal., port. alho. – Der. ai (var. aia), vb. (a condimenta cu usturoi); aişoară, s.f. (plantă, usturoiţă); aişor, s.m. (ghiocel; crin-de-pădure; plantă); aitură, s.f. (piftie cu usturoi); aiuş, s.m. (plantă, Alium silvestre).
(Dicţionarul etimologic român)
al (f. a, pl. ai, ale), art. – 1. Art. caracteristic al numeralului ordinal. – 2. Art. caracteristic pentru aproape toate cazurile de gen. (uzul impune: fereastra casei; dar acesta este unicul caz în care se face abstracţie de art. a, cf. o fereastră a casei; noua fereastră a casei; fereastra nouă a casei; fereastra este a casei). 3. Art. caracteristic al pron. pop. – 4. Folosit în mod absolut, fără indicarea obiectului posedat, înseamnă „fiul lui”: ai Galeongiului (Iorga), fiii Galeongiu. A dat naştere la numeroase patronime , mai ales în Bucov.: Asiminei „fiul Siminei”. – 5. Fără indicarea posesorului, poate însemna: „tot ce se referă la”: după cît spun cunoscătorii în ale fripturii de batal (Sadoveanu). Lat. ille, illa, prin faza intermediară el, ea, care este pron. pers. (Puşcariu 53; DAR; D. Găzdaru, Descendenţii demonstrativului latin ille în limba romînă, Iaşi, 1929).
(Dicţionarul etimologic român)
al adj. şi pron. – 1. Acela, cel (care): vrăjitorul ăla (Eliade); una din fetele lui Zamfirache, a de s-a logodit cu Ilie bogasierul (Caragiale). – 2. Cel (art. caracteristic al superlativului relativ: a mai frumoasă (Voiculescu) (cu această folosire este fam. şi se preferă cel). – 3. Antepus, substituie uneori art. enclitic, cu scopul de a întări semnificaţia demonstrativă: unde începu reteveiul a le înmuia ale oase (Ispirescu). – 4. (S.) Ceva nedefinit, persoană (cînd este m.) sau obiect (cînd este f.) care nu poate fi descrisă sau desemnată cu nume propriu: numai ce mă pomenesc cu un ăla (Caragiale). – 5. (Vulg.; în Munt.) A (se) ăla, vb. invariabil, poate indica orice acţiune, în cazurile în care nu se găseşte la moment cuvînt propriu, sau se doreşte evitarea unui cuvînt indecent. ♦ Decl. ca adj. antepus: ăl, gen. ălui, pl. ăi, gen. ălor; f. a, gen. ălei, pl. ale, gen. ălor. Ca adj. postpus şi ca pron. primeşte un -a paragogic; suferă modificări numai f. sing. aia. Multe var. incorecte. Formele mold. substituie de obicei pe ă iniţial printr-un a. Lat. ille, illa. Prin originea sa, şi în parte prin întrebuinţare, se confundă cu cuvîntul precedent, de care s-a separat doar într-o epocă relativ recentă. În limba actuală nu este posibil să se mai confunde, astfel încît al rămîne pentru a desemna relaţiile de posesie (şi numeralul ordinal), pe cînd folosirea lui ăl se confundă cu a lui acel(a) sau cel(a). Într-adevăr, limba literară confundă constant ăl 1 şi 2 cu acel(a) şi ăl 3 cu cel(a), şi preferă formele acestea din urmă, întrucît consideră cuvîntul ăl ca avînd o anume nuanţă de vulgaritate sau, cel puţin, de familiaritate. În sensurile 3-5 este de neînlocuit, fiind vorba în aceste trei cazuri de construcţii proprii rom. Sensul 4 răspunde aceleiaşi necesităţi ca fr. machin, truc, chose, sau sp. chisme. Pentru sensul 5 cf. sp. aquellar, (a)quillotrar. Complexitatea problemei adj. şi pron. dem. în rom. se explică prin numeroasele sale întrebuinţări nuanţate diferit, şi în acelaşi timp prin originea lor unică. Într-adevăr, lat. ille a avut patru rezultate diferite (cf. Găzdaru şi DAR, s. v. al): pron. pers. el, f. ea; art. encl. -l sau -le, f. -a; art. pos. al, f. a; şi adj. şi pron. ăl, f. a. La acestea s-ar putea adăuga seria de compuşi de la ille, ca cel şi acel. Toate sensurile fundamentale ale seriei coincid cu uzul sp. şi romanic în general: muntele; al doilea; al meu; ăl mai frumos. Comp. alde, art. invar. (circumlocuţiune dem., care indică o referinţă la ceva cunoscut): alde mă-sa (Ispirescu); alde taica (Jipescu); un cioflingariu d-alde tine (Creangă). Este comp. din ăl cu de. Pentru a înţelege comp., trebuie plecat de la expresii cum sînt: săracul ăl(a) de Ion, astfel încît construcţia este eliptică, prin suprimarea unui adj. Construcţia se reduce la ăl de, unde de are sens relativ: ăl de ieri. DAR dă altă explicaţie, bazată pe necesitatea de a exprima un pl. indef., ceea ce nu pare a corespunde nici intenţiei construcţiei, nici sing. invar. al lui alde. Cf. Philippide, Principii, 138.
(Dicţionarul etimologic român)
aveá (-am, avút), vb. – 1. A poseda, a deţine, a stăpâni (uz absolut). – 2. A dispune de ceva, a căpăta, a primi (compl. direct este un obiect posedat). – 3. A fi văr, coleg etc. (compl. direct este un nume de persoană, care indică rudenie sau relaţii de serviciu). – 4. A conţine, a însuma (compl. direct este o unitate de timp, de suprafaţă sau de capacitate). – 5. A deţine, a suporta, a trebui să etc. (compl. direct este determinat în calitatea sa fundamentală de alt compl. direct, de o apoziţie, un adj., un adv. sau un compl. de mod introdus prin prep. de). – 6. A poseda, a deţine (compl. direct este un abstract). – 7. A suferi de ceva, boală sau beteşug. – 8. (Refl.) A întreţine relaţii trupeşti. – 9. A poseda o femeie. – 10. A obţine, a dobîndi. – 11. A fi, a se găsi cineva (cu valoare impersonală, mai ales în expr. n-are cine, nu există nimeni). – 12. A trebui să (cînd este urmat de un inf. scurt, cu prep. a, de un part. trecut, cu prep de, sau de un conjunctiv; sensul oscilează între ideea de viitor şi aceea de acţiune obligatorie). – 13. (Cu valoare de verb auxiliar, serveşte la formarea perf. simplu, a. m. m. c. perf. şi a condiţionalului). – Mr., megl. am, istr. am(u). Lat. hăbēre (Puşcariu 72; Candrea-Dens., 126; REW 3958; DAR); cf. vegl. avar, it. avere, prov. aver, fr. avoir, sp. haber. Valorile 9 şi 10 sînt galicisme. Der. avere, s.f. (bunuri, bogăţie, avuţie), cf. fr. avoir, sp. haberes; avut, adj. (bogat, avut); avut, s.n. (bogăţie, bunuri); avuţie, s.f. (bogăţie); înavuţi, vb. (a îmbogăţi); neavere, neavuţie, s.f. (sărăcie). Din rom. provine săs. avere „bogăţie”.
(Dicţionarul etimologic român)
AL, simbol chimic pentru aluminiu. (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar enciclopedic vol. I A-C, Editura Enciclopedică, 1993)
(Dicţionar enciclopedic)
AI s.m. (Zool.) Mamifer arboricol de talie mică, cu capul acoperit cu o blană moale cenuşie, care trăieşte în America de Sud şi în sudul Madagascarului. [Pron. a-i. / < fr. aï < cuv. tupi].
(Dicţionar de neologisme)
ÁI A-I/ s. m. mic mamifer arboricol, cu capul acoperit cu o blană moale, cenuşie, din America de Sud şi Madagascar. (< fr. aï)
(Marele dicţionar de neologisme)
-ÁL suf. „calitate”. (< fr. -al)
(Marele dicţionar de neologisme)
a avea achiul expr. (la biliard) a începe jocul, a avea lovitura de deschidere a partidei (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)
a avea academie / acioală / activ / capital / catastif / cearşaf / jurnal / listă / patalama / salbă expr. a avea multe condamnări penale, a avea un cazier bogat
(Alte dicţionare)
ab inítio (lat.) [ti pron. ţi] (-ti-o-) loc. adv.; abr. a.i.
(Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a)
*ai1 art. v. al
(Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a)
*ai4 vb. v. aveá1, aveá2
(Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a)
ăl2 (reg.) art. m. (omul ăl bun), g.-d. ălui, pl. ăi; f. a, g.-d. ắlei, pl. ále, g.-d. pl. m. şi f. ắlor
(Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a)
ai interj.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ai s. m., pl. ai, art. aii
(Dicţionar ortografic al limbii române)
al art. m., pl. ai; f. sg. a, pl. ale, g.-d. m. şi f. alor
(Dicţionar ortografic al limbii române)
de al (a, ai, ale) prep. + art. (cel de al doilea, în tempo lent)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
de-al (-a, -ai, -ale) prep. + art. (cel de-al doilea, în tempo rapid)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
într-al prep. + art.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
dintr-al prep. + art.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
iárba-dátului-şi-a-fáptului s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
príntr-al prep. + art.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ăl adj. m. (antepus), art. m., g.-d. ălui, pl. ăi; f. sg. a, g.-d. ălei, pl. ále, g.-d. m. şi f. ălor
(Dicţionar ortografic al limbii române)
aveá vb., ind. prez. 1 sg. am, 2 sg. ai, 3 sg. are, 1 pl. avém, 2 pl. avéţi, 3 pl. au, perf. s. 1 sg. avúi/avuséi, 1 pl. avúrăm/avúserăm, m. m. c. perf. 3 sg. avusése; conj. prez. 3 sg. şi pl. áibă; imper. 2 sg. ai, 2 pl. avéţi, neg. 2 sg. nu aveá/n-aveá, 2 pl. nu avéţi/n-avéţi; part. avút
(Dicţionar ortografic al limbii române)
aveá a fáce/aveá de-a fáce loc. vb.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
va să zícă (vrea să însemne) vb. + vb.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
care va să zică loc. conjcţ.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
vrea vb., ind. prez. 1 sg. vreáu, 2 sg. vrei, 1 pl. vrem, 3 pl. vor, imperf. 1 sg. vreám, 3 sg. vrea, perf. s. 1 sg. vrúi, 3 sg. vru; conj. prez. 3 sg. şi pl. vrea; part. vrut; ger. vrând; aux. ind. prez. 1 sg. voi, 2 sg. vei, 3 sg. va, 1 pl. vom, 2 pl. veţi, 3 pl. vor
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
AI-DE-PĂDÚRE s. v. crin de pădure, rostopască.
(Dicţionar de sinonime)
AI s. (BOT.) 1. ai sălbatic (Allium ochroleucum) = (reg.) pur. 2. aiul şarpelui (Allium scorodoprasum) = (reg.) pur.
(Dicţionar de sinonime)
AI s. v. praz, pur, usturoi.
(Dicţionar de sinonime)
PUNCT AL MIRĂRII s. v. semnul exclamaţiei, semnul exclamării.
(Dicţionar de sinonime)
NĂVALNICUL-ĂL-MÁRE s. v. sânziene-de-grădină.
(Dicţionar de sinonime)
AVEÁ vb. 1. v. poseda. 2. a deţine, a poseda, a purta. (~ numele de ...) 3. v. căpăta. 4. v. conţine. 5. v. cântări. 6. v. compune. 7. v. deţine. 8. v. ţine. 9. v. purta. 10. a nutri, a purta. (~ cele mai bune sentimente pentru ...) 11. v. şti. 12. a exista, a fi, a se găsi. (~ cine să m-ajute.) 13. a se bucura, a dispune. (~, în sfârşit, un ceas tihnit.) 14. v. simţi. 15. v. trebui.
(Dicţionar de sinonime)
VREA vb. 1. v. dori. 2. v. cere. 3. v. pofti. 4. a cere, a pretinde, a voi. (Iată ce ~ eu de la voi; cât ~ pe ceas?) 5. v. consimţi. 6. v. intenţiona.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
AI2 interj. (Fam.) Exclamaţie cu sens interogativ. Te faci că nu înţelegi, ai?
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
AI4, ai, s.m. (Reg.) Usturoi. ♢ Ai sălbatic = numele a trei plante erbacee din familia liliaceelor, cu frunze lunguieţe şi cu flori galbene (Allium ochroleucum), roz (Allium paniculatum), alb-verzui sau roşietice (Allium oleraceum). Aiul şarpelui = plantă erbacee din familia liliaceelor, cu tulpina în formă de spirală şi cu flori roşii-purpurii dispuse în umbele, folosită în alimentaţie (Allium scorodoprasum). – Lat. allium.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
AÍ5 s.m. Mic mamifer arboricol cu mişcări lente, din America de Sud şi Madagascar (Danbontonia madagascarensis). – Din fr. aï.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, când cuvântul care precedă nu are articol enclitic) Carte a elevului. 2. (Înaintea numeralelor ordinale, începând cu „al doilea”) Clasa a zecea. – Lat. illum, illam.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ĂL, A, ăi, ale, adj. dem. (Pop. şi fam.) Cel, cea. Ăl om. [Gen.-dat. sg.: ălui, ălei; gen.-dat. pl.: ălor] – Lat. illum, illa.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
AVEÁ, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stăpâni, a poseda, a deţine. ♢ Expr. (Fam.) Ce-am avut şi ce-am pierdut = n-am ce pierde; puţin îmi pasă. ♢ Fig. (Complementul indică abstracte) A avea o idee. ♢ Loc. vb. A avea asemănare = a se asemăna. A avea bucurie = a se bucura. A avea o dorinţă = a dori. A avea nădejde = a nădăjdui. 2. A primi, a căpăta, a obţine, a câştiga. Ai un leu de la mine dacă îmi spui. 3. A dispune de ceva, a se bucura de ceva. Am un ceas de răgaz. ♢ Expr. A avea un post (sau o slujbă etc.) = a deţine un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaşte (şi a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). 4. A fi compus din..., alcătuit din...; a fi înzestrat sau prevăzut cu... Blocul are două etaje. ♦ A conţine, a cuprinde. Lucrarea are tabele. 5. A ţine, a purta. În mână avea un buchet. ♢ Expr. A avea drag pe cineva sau (refl. recipr.) a se avea dragi = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relaţii de dragoste cu cineva. A se avea rău cu cineva = a fi certat cu cineva; a se duşmăni. ♦ A fi îmbrăcat cu... Avea un pantalon de blană. 6. A fi de o anumită dimensiune, greutate, vârstă etc. Bara are 2 m. ♢ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. 7. A fi cuprins de o senzaţie sau de un sentiment. A avea foame. ♢ Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ţi s-a întâmplat? N-are nimic ! = a) nu i s-a întâmplat nici un rău; b) nu are nici o importanţă. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boală}. Are pojar. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui să... Are de făcut cumpărături; b) (În formă negativă) A fi destul să... N-are decât să spună şi se va face; c) (În formă negativă) A nu putea să... N-are ce zice; d) (Rar) A fi în drept. ♢ Expr. (Eliptic) N-ai (sau n-are etc.) decât! = fă cum vrei (sau facă cum vrea etc.)! treaba ta (sau a lui etc.)! 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A şti cum..., când..., unde..., cine..., ce...), a găsi. Are ce să facă. ♦ Unipers. A fi, a se găsi cineva (să facă ceva). N-are cine să-l mângâie. III. (Ca valoare de verb auxiliar) 1. (Serveşte la formarea perfectului compus) A venit. 2. (Serveşte la formarea modului optativ-condiţional) Ar veni. 3. (Serveşte urmat de un verb la conjunctiv, la formarea unui viitor popular familiar) Au să vină. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveţi, au, (III 1) am, ai, a, am, aţi, am, (III 2) aş, ai, ar, am, aţi, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai şi (reg.) aibi, pers. 3 aibă] – Lat. habere.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
VREA, vreau, vb. II. Tranz. I. (Urmat de o completivă directă cu verbul la conjunctiv sau, rar, de un infinitiv). 1. A fi hotărât, a fi decis să...; a avea de gând să..., a voi, a intenţiona. ♢ Expr. Vrea (sau va) să zică = a) înseamnă, are semnificaţia de...; b) (cu valoare de conjuncţie) aşadar, deci. Ce vrea (sau va) să zică asta? = ce înseamnă, ce rost are? Cum (sau ce) va vrea = orice. 2. A pretinde a cere; a aştepta ceva de la cineva. 3. A dori, a pofti; a-i plăcea ceva sau cineva. ♢ Loc. adv. Pe vrute, pe nevrute = indiferent dacă doreşte sau nu, vrând-nevrând. ♢ Expr. Vrei, nu vrei = de voie, de nevoie, fie că doreşti, fie că nu doreşti. Vrei, nu vrei, bea Grigore agheazmă, se spune despre cel care trebuie să îndeplinească ceva împotriva dorinţei sale. Vrând-nevrând = mai mult de silă decât de bună voie; constrâns de împrejurări. A face tot ce vrea din (sau cu) cineva = a avea mare influenţă asupra cuiva. ♦ Refl. A dori să fie, să devină ceva ori cineva. Fiecare s-a vrut mai bun. 4. A consimţi, a primi, a se învoi, a fi de acord. 5. (Mai ales în forma negativa) A putea, a fi în stare. Focul nu vrea să ardă. ♦ (Pop.) A fi gata, pe cale sau pe punctul de... Când vru să moară îşi chemă feciorii. II. (Ca verb auxiliar, serveşte la formarea viitorului) Mâine vei merge la teatru. ♢ (Forma de pers. 3 sg. va se substituie tuturor persoanelor sg. şi pl. pentru formarea viitorului cu conjunctivul prez. al verbelor de conjugat) Vestitor al unei vremi ce va să vie. ♢ Expr. Va să fiu (sau să fii etc.) = trebuie să fiu (sau să fii etc.) [Prez. ind. şi: (II) voi (pop. oi), vei (pop. ăi, ei, îi, i, oi), va (pop. o, a), vom (pop. om), veţi (pop. ăţi, eţi, oţi), vor (pop. or). – Var.: vroí vb. IV] – Lat. *volere.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
AI interj. 1) (se foloseşte pentru a exprima durere, mirare, spaimă, necaz, ameninţare etc.). 2) fam. (se foloseşte la sfârşitul unei propoziţii interogative). /Onomat.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL a (ai, ale) art. (se foloseşte: a) înaintea unui substantiv în genitiv sau înaintea unui pronume posesiv; b) înaintea numeralelor ordinale) Tovarăş al copilăriei mele. Al meu. Al doilea. /<lat. illum, illam
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL CÍN//CILEA a ~cea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul cinci în ordinea numărării; care vine după al patrulea. /cinci + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL CÍNCISPREZE//CELEA a ~cea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul cincisprezece în ordinea numărării; care vine după al paisprezecelea. Ediţia a ~cea. /cincisprezece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL CINCIZÉ//CILEA a ~cea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul cincizeci în ordinea numărării; care vine după al patruzeci şi nouălea. A ~cea zi. /cincizeci + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL DÓILEA a doua num. ord. Care acupă locul indicat de numărul doi în ordinea numărării; care vine după primul. Rândul ~. /doi + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL DÓISPREZECELEA a dóuăsprezecea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul doisprezece în ordinea numărării; care vine după al unsprezecelea. Rândul ~. /doisprezece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL DOUĂZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul douăzeci în ordinea numărării; care vine după al nouăsprezecilea. [Sil. do-uă-] /douăzeci + le + a.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL MÍILEA a mía num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul o mie în ordinea numărării; care vine după al nouă sute nouăzeci şi nouălea. /mie + lea
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL MILIÁRD//ULEA a ă num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul un miliard în ordinea numărării. ~ locuitor. ♢ A ă parte care constituie o parte dintr-un miliard de părţi egale. [Sil. -li-ar-] /miliard + (u)le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL MILI//ÓNULEA a ~oána num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul un milion în ordinea numărării. [Sil. -li-o-] /milion + (u)le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL NÓU//ĂLEA a ~a num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul nouă în ordinea numărării; care vine după al optulea. Pagina a noua. ♢ A fi (sau a se crede) în ~ (sau al şaptelea) cer (a fi) în culmea fericirii; a fi nespus de fericit. /nouă + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL NÓUĂSPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul nouăsprezece în ordinea numărării; care vine după al optsprezecelea. /nouăsprezece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL NOUĂZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul nouăzeci în ordinea numărării; care vine după al optzeci şi nouălea. /nouăzeci + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL ÓPTSPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul optsprezece în ordinea numărării; care vine după al şaptesprezecelea. Secolul ~. /opt-sprezece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL ÓPT//ULEA a ~a num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul opt în ordinea numărării; care vine după al şaptelea. Deceniul ~. /opt + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL OPTZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul optzeci în ordinea numărării; care vine după al şaptezeci şi nouălea. ~ kilometru. /optzeci + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL PÁISPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul paisprezece în ordinea numărării; care vine după al treisprezecelea. /paisprezece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL PÁTR//ULEA a ~a num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul patru în ordinea numărării; care vine după al treilea. ~ rând. ♢ A ~a parte fiecare din părţile egale ale unui întreg împărţit în patru; o pătrime; un sfert. /patru + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL PATRUZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul patruzeci în ordinea numărării; care vine după al treizeci şi nouălea. Întrunirea a ~ea. /patruzeci + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL SÚT//ĂLEA a ~a num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul o sută în ordinea numărării; care vine după al nouăzeci şi nouălea. ~ gol. ♢ A ~a parte care constituie o parte dintr-o sută de părţi egale; o sutime. /sută + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL ŞÁISPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul şaisprezece în ordinea numărării; care vine după al cincisprezecelea. ~ea foaie. /şai-sprezece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL ŞAIZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul şaizeci în ordinea numărării; care vine după al cincizeci şi nouălea. ~ capitol. /şaizeci + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL ŞÁPT//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul şapte în ordinea numărării; care vine după al şaselea. ♢ A fi (a se crede) în ~ (sau al nouălea) cer a fi în culmea fericirii; a fi nespus de fericit. /şapte + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL ŞÁPTESPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul şaptesprezece în ordinea numărării; care vine după al şaisprezecelea. /şaptesprezece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL ŞAPTEZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul şaptezeci în ordinea numărării; care vine după al şaizeci şi nouălea. /şaptezeci + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL ŞÁS//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul şase în ordinea numărării; care vine după al cincilea. /şase + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL TRÉI//LEA a ~a num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul trei în ordinea numărării şi vine după al doilea. Locul ~. /trei + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL TRÉISPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul treisprezece în ordinea numărării şi vine după al doisprezecelea. /treisprezece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL TREIZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul treizeci în ordinea numărării şi vine după al douăzeci şi nouălea. [Sil. trei-ze-] /treizeci + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL ÚNSPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul unsprezece în ordinea numărării; care se află după al zecelea. Ziua a ~ea. /unsprezece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
AL ZÉC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul zece în ordinea numărării; care vine după nouă. /zece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A AVEÁ am tranz. I. 1) A ţine în posesiune; a stăpâni; a poseda; a deţine. A avea casă. Câţi bani ai? A avea profesie bună. ♢ A avea la dispoziţie a utiliza după bunul plac; a dispune. Ce-am avut şi ce-am pierdut puţin îmi pasă. 2) A conţine în sine. Odaia are două ferestre. Cartea are trei capitole. Butoiul are 100 de litri. ♢ A avea o anumită vârstă a fi de o anumită vârstă. 3) A duce cu sine. Avea în mână o geantă. ♢ A avea numele (sau porecla, titlul) a purta numele (sau porecla, titlul). A avea ceva cu cineva a purta pică cuiva. 4) A percepe cu ajutorul simţurilor. 5) (urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) A fi necesar. Am de transcris un text. ♢ N-are (n-am, ...) decât mă (te, îl...) priveşte. 6) rar (urmat de o propoziţie complementară) A pătrunde cu mintea; a şti. Are cum să iasă din încurcătură. 7) rar A se afla în realitate; a fi; a exista. Are cine mă ajuta. Are cine vorbi. II. (în îmbinări) 1) (sugerează ideea de suferinţă, durere fizică sau morală) Are ulcer stomacal. Are mare necaz. ♢ Ce ai? a) ce ţi s-a întâmplat? b) ce te doare? N-are nimic! a) nu i s-a întâmplat nimic; b) n-are nici o importanţă. 2) (sugerează ideea de a dispune) A avea multă energie. A avea capacitate de lucru. A avea o oră de răgaz. 3) (sugerează ideea de cunoaştere, urmat de o propoziţie complementară) Am ce face. Are unde pleca. III. (în îmbinări substantivale ce redau sensul verbului de acelaşi radical cu substantivul din îmbinare sau cu echivalentul lui semantic): A avea asemănare a se asemăna. A avea bucurie a se bucura. A avea nădejde (sau speranţă) a nădăjdui (sau a spera). A avea scăpare a scăpa. A avea un vis a visa. IV. (cu funcţie de verb semiauxiliar) Avea să plece. Aveai să fii medic. V. (cu funcţie de verb auxiliar) 1) (la formarea perfectului compus) Am văzut. 2) (la formarea unor forme de viitor) Are să ajungă. /<lat. habere
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A VREÁ vreau tranz. 1) A avea în intenţie; a proiecta în gând. Vreau să plec. Vreau să cânt. ♢ Vrei nu vrei fie că doreşti, fie că nu doreşti. Vrei, nu vrei, bea Grigore agheasmă se spune despre cineva care trebuie să facă ceva împotriva voinţei sale. A face tot ce vrea din (sau cu) cineva a avea o mare influenţă asupra cuiva. 2) A dori să i se acorde; a pretinde; a cere. Vrea o explicaţie. 3) A exista posibilitatea; a fi posibil; a putea. Vrea să plouă. [Monosilabic] /<lat. volere
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE VREÁ mă vreau intranz. A dori să ajungă sau să devină ceva sau cineva. Se vrea inginer. /<lat. volere
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ái (ái), s.m. – Usturoi. – Mr., megl. al’ŭ, istr. ǫlú. Lat. alium (Puşcariu 47; Candrea-Dens., 25; Rew 366; DAR); cf. alb. aj, it. aglio, prov. alh, fr. ail, cat. all, sp. ajo, gal., port. alho. – Der. ai (var. aia), vb. (a condimenta cu usturoi); aişoară, s.f. (plantă, usturoiţă); aişor, s.m. (ghiocel; crin-de-pădure; plantă); aitură, s.f. (piftie cu usturoi); aiuş, s.m. (plantă, Alium silvestre).
(Dicţionarul etimologic român)
al (f. a, pl. ai, ale), art. – 1. Art. caracteristic al numeralului ordinal. – 2. Art. caracteristic pentru aproape toate cazurile de gen. (uzul impune: fereastra casei; dar acesta este unicul caz în care se face abstracţie de art. a, cf. o fereastră a casei; noua fereastră a casei; fereastra nouă a casei; fereastra este a casei). 3. Art. caracteristic al pron. pop. – 4. Folosit în mod absolut, fără indicarea obiectului posedat, înseamnă „fiul lui”: ai Galeongiului (Iorga), fiii Galeongiu. A dat naştere la numeroase patronime , mai ales în Bucov.: Asiminei „fiul Siminei”. – 5. Fără indicarea posesorului, poate însemna: „tot ce se referă la”: după cît spun cunoscătorii în ale fripturii de batal (Sadoveanu). Lat. ille, illa, prin faza intermediară el, ea, care este pron. pers. (Puşcariu 53; DAR; D. Găzdaru, Descendenţii demonstrativului latin ille în limba romînă, Iaşi, 1929).
(Dicţionarul etimologic român)
al adj. şi pron. – 1. Acela, cel (care): vrăjitorul ăla (Eliade); una din fetele lui Zamfirache, a de s-a logodit cu Ilie bogasierul (Caragiale). – 2. Cel (art. caracteristic al superlativului relativ: a mai frumoasă (Voiculescu) (cu această folosire este fam. şi se preferă cel). – 3. Antepus, substituie uneori art. enclitic, cu scopul de a întări semnificaţia demonstrativă: unde începu reteveiul a le înmuia ale oase (Ispirescu). – 4. (S.) Ceva nedefinit, persoană (cînd este m.) sau obiect (cînd este f.) care nu poate fi descrisă sau desemnată cu nume propriu: numai ce mă pomenesc cu un ăla (Caragiale). – 5. (Vulg.; în Munt.) A (se) ăla, vb. invariabil, poate indica orice acţiune, în cazurile în care nu se găseşte la moment cuvînt propriu, sau se doreşte evitarea unui cuvînt indecent. ♦ Decl. ca adj. antepus: ăl, gen. ălui, pl. ăi, gen. ălor; f. a, gen. ălei, pl. ale, gen. ălor. Ca adj. postpus şi ca pron. primeşte un -a paragogic; suferă modificări numai f. sing. aia. Multe var. incorecte. Formele mold. substituie de obicei pe ă iniţial printr-un a. Lat. ille, illa. Prin originea sa, şi în parte prin întrebuinţare, se confundă cu cuvîntul precedent, de care s-a separat doar într-o epocă relativ recentă. În limba actuală nu este posibil să se mai confunde, astfel încît al rămîne pentru a desemna relaţiile de posesie (şi numeralul ordinal), pe cînd folosirea lui ăl se confundă cu a lui acel(a) sau cel(a). Într-adevăr, limba literară confundă constant ăl 1 şi 2 cu acel(a) şi ăl 3 cu cel(a), şi preferă formele acestea din urmă, întrucît consideră cuvîntul ăl ca avînd o anume nuanţă de vulgaritate sau, cel puţin, de familiaritate. În sensurile 3-5 este de neînlocuit, fiind vorba în aceste trei cazuri de construcţii proprii rom. Sensul 4 răspunde aceleiaşi necesităţi ca fr. machin, truc, chose, sau sp. chisme. Pentru sensul 5 cf. sp. aquellar, (a)quillotrar. Complexitatea problemei adj. şi pron. dem. în rom. se explică prin numeroasele sale întrebuinţări nuanţate diferit, şi în acelaşi timp prin originea lor unică. Într-adevăr, lat. ille a avut patru rezultate diferite (cf. Găzdaru şi DAR, s. v. al): pron. pers. el, f. ea; art. encl. -l sau -le, f. -a; art. pos. al, f. a; şi adj. şi pron. ăl, f. a. La acestea s-ar putea adăuga seria de compuşi de la ille, ca cel şi acel. Toate sensurile fundamentale ale seriei coincid cu uzul sp. şi romanic în general: muntele; al doilea; al meu; ăl mai frumos. Comp. alde, art. invar. (circumlocuţiune dem., care indică o referinţă la ceva cunoscut): alde mă-sa (Ispirescu); alde taica (Jipescu); un cioflingariu d-alde tine (Creangă). Este comp. din ăl cu de. Pentru a înţelege comp., trebuie plecat de la expresii cum sînt: săracul ăl(a) de Ion, astfel încît construcţia este eliptică, prin suprimarea unui adj. Construcţia se reduce la ăl de, unde de are sens relativ: ăl de ieri. DAR dă altă explicaţie, bazată pe necesitatea de a exprima un pl. indef., ceea ce nu pare a corespunde nici intenţiei construcţiei, nici sing. invar. al lui alde. Cf. Philippide, Principii, 138.
(Dicţionarul etimologic român)
aveá (-am, avút), vb. – 1. A poseda, a deţine, a stăpâni (uz absolut). – 2. A dispune de ceva, a căpăta, a primi (compl. direct este un obiect posedat). – 3. A fi văr, coleg etc. (compl. direct este un nume de persoană, care indică rudenie sau relaţii de serviciu). – 4. A conţine, a însuma (compl. direct este o unitate de timp, de suprafaţă sau de capacitate). – 5. A deţine, a suporta, a trebui să etc. (compl. direct este determinat în calitatea sa fundamentală de alt compl. direct, de o apoziţie, un adj., un adv. sau un compl. de mod introdus prin prep. de). – 6. A poseda, a deţine (compl. direct este un abstract). – 7. A suferi de ceva, boală sau beteşug. – 8. (Refl.) A întreţine relaţii trupeşti. – 9. A poseda o femeie. – 10. A obţine, a dobîndi. – 11. A fi, a se găsi cineva (cu valoare impersonală, mai ales în expr. n-are cine, nu există nimeni). – 12. A trebui să (cînd este urmat de un inf. scurt, cu prep. a, de un part. trecut, cu prep de, sau de un conjunctiv; sensul oscilează între ideea de viitor şi aceea de acţiune obligatorie). – 13. (Cu valoare de verb auxiliar, serveşte la formarea perf. simplu, a. m. m. c. perf. şi a condiţionalului). – Mr., megl. am, istr. am(u). Lat. hăbēre (Puşcariu 72; Candrea-Dens., 126; REW 3958; DAR); cf. vegl. avar, it. avere, prov. aver, fr. avoir, sp. haber. Valorile 9 şi 10 sînt galicisme. Der. avere, s.f. (bunuri, bogăţie, avuţie), cf. fr. avoir, sp. haberes; avut, adj. (bogat, avut); avut, s.n. (bogăţie, bunuri); avuţie, s.f. (bogăţie); înavuţi, vb. (a îmbogăţi); neavere, neavuţie, s.f. (sărăcie). Din rom. provine săs. avere „bogăţie”.
(Dicţionarul etimologic român)
AL, simbol chimic pentru aluminiu. (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar enciclopedic vol. I A-C, Editura Enciclopedică, 1993)
(Dicţionar enciclopedic)
AI s.m. (Zool.) Mamifer arboricol de talie mică, cu capul acoperit cu o blană moale cenuşie, care trăieşte în America de Sud şi în sudul Madagascarului. [Pron. a-i. / < fr. aï < cuv. tupi].
(Dicţionar de neologisme)
ÁI A-I/ s. m. mic mamifer arboricol, cu capul acoperit cu o blană moale, cenuşie, din America de Sud şi Madagascar. (< fr. aï)
(Marele dicţionar de neologisme)
-ÁL suf. „calitate”. (< fr. -al)
(Marele dicţionar de neologisme)
a avea achiul expr. (la biliard) a începe jocul, a avea lovitura de deschidere a partidei (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)
a avea academie / acioală / activ / capital / catastif / cearşaf / jurnal / listă / patalama / salbă expr. a avea multe condamnări penale, a avea un cazier bogat
(Alte dicţionare)
ab inítio (lat.) [ti pron. ţi] (-ti-o-) loc. adv.; abr. a.i.
(Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a)
*ai1 art. v. al
(Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a)
*ai4 vb. v. aveá1, aveá2
(Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a)
ăl2 (reg.) art. m. (omul ăl bun), g.-d. ălui, pl. ăi; f. a, g.-d. ắlei, pl. ále, g.-d. pl. m. şi f. ắlor
(Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a)
ai interj.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ai s. m., pl. ai, art. aii
(Dicţionar ortografic al limbii române)
al art. m., pl. ai; f. sg. a, pl. ale, g.-d. m. şi f. alor
(Dicţionar ortografic al limbii române)
de al (a, ai, ale) prep. + art. (cel de al doilea, în tempo lent)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
de-al (-a, -ai, -ale) prep. + art. (cel de-al doilea, în tempo rapid)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
într-al prep. + art.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
dintr-al prep. + art.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
iárba-dátului-şi-a-fáptului s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
príntr-al prep. + art.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ăl adj. m. (antepus), art. m., g.-d. ălui, pl. ăi; f. sg. a, g.-d. ălei, pl. ále, g.-d. m. şi f. ălor
(Dicţionar ortografic al limbii române)
aveá vb., ind. prez. 1 sg. am, 2 sg. ai, 3 sg. are, 1 pl. avém, 2 pl. avéţi, 3 pl. au, perf. s. 1 sg. avúi/avuséi, 1 pl. avúrăm/avúserăm, m. m. c. perf. 3 sg. avusése; conj. prez. 3 sg. şi pl. áibă; imper. 2 sg. ai, 2 pl. avéţi, neg. 2 sg. nu aveá/n-aveá, 2 pl. nu avéţi/n-avéţi; part. avút
(Dicţionar ortografic al limbii române)
aveá a fáce/aveá de-a fáce loc. vb.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
va să zícă (vrea să însemne) vb. + vb.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
care va să zică loc. conjcţ.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
vrea vb., ind. prez. 1 sg. vreáu, 2 sg. vrei, 1 pl. vrem, 3 pl. vor, imperf. 1 sg. vreám, 3 sg. vrea, perf. s. 1 sg. vrúi, 3 sg. vru; conj. prez. 3 sg. şi pl. vrea; part. vrut; ger. vrând; aux. ind. prez. 1 sg. voi, 2 sg. vei, 3 sg. va, 1 pl. vom, 2 pl. veţi, 3 pl. vor
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
AI-DE-PĂDÚRE s. v. crin de pădure, rostopască.
(Dicţionar de sinonime)
AI s. (BOT.) 1. ai sălbatic (Allium ochroleucum) = (reg.) pur. 2. aiul şarpelui (Allium scorodoprasum) = (reg.) pur.
(Dicţionar de sinonime)
AI s. v. praz, pur, usturoi.
(Dicţionar de sinonime)
PUNCT AL MIRĂRII s. v. semnul exclamaţiei, semnul exclamării.
(Dicţionar de sinonime)
NĂVALNICUL-ĂL-MÁRE s. v. sânziene-de-grădină.
(Dicţionar de sinonime)
AVEÁ vb. 1. v. poseda. 2. a deţine, a poseda, a purta. (~ numele de ...) 3. v. căpăta. 4. v. conţine. 5. v. cântări. 6. v. compune. 7. v. deţine. 8. v. ţine. 9. v. purta. 10. a nutri, a purta. (~ cele mai bune sentimente pentru ...) 11. v. şti. 12. a exista, a fi, a se găsi. (~ cine să m-ajute.) 13. a se bucura, a dispune. (~, în sfârşit, un ceas tihnit.) 14. v. simţi. 15. v. trebui.
(Dicţionar de sinonime)
VREA vb. 1. v. dori. 2. v. cere. 3. v. pofti. 4. a cere, a pretinde, a voi. (Iată ce ~ eu de la voi; cât ~ pe ceas?) 5. v. consimţi. 6. v. intenţiona.
(Dicţionar de sinonime)