al dex - definiţie, sinonime, conjugare
AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, când cuvântul care precedă nu are articol enclitic) Carte a elevului. 2. (Înaintea numeralelor ordinale, începând cu „al doilea”) Clasa a zecea. – Lat. illum, illam.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ĂL, A, ăi, ale, adj. dem. (Pop. şi fam.) Cel, cea. Ăl om. [Gen.-dat. sg.: ălui, ălei; gen.-dat. pl.: ălor] – Lat. illum, illa.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

AL a (ai, ale) art. (se foloseşte: a) înaintea unui substantiv în genitiv sau înaintea unui pronume posesiv; b) înaintea numeralelor ordinale) Tovarăş al copilăriei mele. Al meu. Al doilea. /<lat. illum, illam
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL CÍN//CILEA a ~cea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul cinci în ordinea numărării; care vine după al patrulea. /cinci + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL CÍNCISPREZE//CELEA a ~cea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul cincisprezece în ordinea numărării; care vine după al paisprezecelea. Ediţia a ~cea. /cincisprezece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL CINCIZÉ//CILEA a ~cea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul cincizeci în ordinea numărării; care vine după al patruzeci şi nouălea. A ~cea zi. /cincizeci + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL DÓILEA a doua num. ord. Care acupă locul indicat de numărul doi în ordinea numărării; care vine după primul. Rândul ~. /doi + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL DÓISPREZECELEA a dóuăsprezecea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul doisprezece în ordinea numărării; care vine după al unsprezecelea. Rândul ~. /doisprezece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL DOUĂZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul douăzeci în ordinea numărării; care vine după al nouăsprezecilea. [Sil. do-uă-] /douăzeci + le + a.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL MÍILEA a mía num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul o mie în ordinea numărării; care vine după al nouă sute nouăzeci şi nouălea. /mie + lea
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL MILIÁRD//ULEA a ă num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul un miliard în ordinea numărării. ~ locuitor. ♢ A ă parte care constituie o parte dintr-un miliard de părţi egale. [Sil. -li-ar-] /miliard + (u)le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL MILI//ÓNULEA a ~oána num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul un milion în ordinea numărării. [Sil. -li-o-] /milion + (u)le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL NÓU//ĂLEA a ~a num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul nouă în ordinea numărării; care vine după al optulea. Pagina a noua.A fi (sau a se crede) în ~ (sau al şaptelea) cer (a fi) în culmea fericirii; a fi nespus de fericit. /nouă + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL NÓUĂSPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul nouăsprezece în ordinea numărării; care vine după al optsprezecelea. /nouăsprezece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL NOUĂZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul nouăzeci în ordinea numărării; care vine după al optzeci şi nouălea. /nouăzeci + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL ÓPTSPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul optsprezece în ordinea numărării; care vine după al şaptesprezecelea. Secolul ~. /opt-sprezece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL ÓPT//ULEA a ~a num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul opt în ordinea numărării; care vine după al şaptelea. Deceniul ~. /opt + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL OPTZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul optzeci în ordinea numărării; care vine după al şaptezeci şi nouălea. ~ kilometru. /optzeci + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL PÁISPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul paisprezece în ordinea numărării; care vine după al treisprezecelea. /paisprezece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL PÁTR//ULEA a ~a num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul patru în ordinea numărării; care vine după al treilea. ~ rând.A ~a parte fiecare din părţile egale ale unui întreg împărţit în patru; o pătrime; un sfert. /patru + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL PATRUZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul patruzeci în ordinea numărării; care vine după al treizeci şi nouălea. Întrunirea a ~ea. /patruzeci + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL SÚT//ĂLEA a ~a num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul o sută în ordinea numărării; care vine după al nouăzeci şi nouălea. ~ gol.A ~a parte care constituie o parte dintr-o sută de părţi egale; o sutime. /sută + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL ŞÁISPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul şaisprezece în ordinea numărării; care vine după al cincisprezecelea. ~ea foaie. /şai-sprezece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL ŞAIZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul şaizeci în ordinea numărării; care vine după al cincizeci şi nouălea. ~ capitol. /şaizeci + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL ŞÁPT//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul şapte în ordinea numărării; care vine după al şaselea. ♢ A fi (a se crede) în ~ (sau al nouălea) cer a fi în culmea fericirii; a fi nespus de fericit. /şapte + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL ŞÁPTESPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul şaptesprezece în ordinea numărării; care vine după al şaisprezecelea. /şaptesprezece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL ŞAPTEZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul şaptezeci în ordinea numărării; care vine după al şaizeci şi nouălea. /şaptezeci + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL ŞÁS//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul şase în ordinea numărării; care vine după al cincilea. /şase + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL TRÉI//LEA a ~a num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul trei în ordinea numărării şi vine după al doilea. Locul ~. /trei + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL TRÉISPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul treisprezece în ordinea numărării şi vine după al doisprezecelea. /treisprezece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL TREIZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul treizeci în ordinea numărării şi vine după al douăzeci şi nouălea. [Sil. trei-ze-] /treizeci + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL ÚNSPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul unsprezece în ordinea numărării; care se află după al zecelea. Ziua a ~ea. /unsprezece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AL ZÉC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul zece în ordinea numărării; care vine după nouă. /zece + le + a
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

al (f. a, pl. ai, ale), art. – 1. Art. caracteristic al numeralului ordinal. – 2. Art. caracteristic pentru aproape toate cazurile de gen. (uzul impune: fereastra casei; dar acesta este unicul caz în care se face abstracţie de art. a, cf. o fereastră a casei; noua fereastră a casei; fereastra nouă a casei; fereastra este a casei). 3. Art. caracteristic al pron. pop. – 4. Folosit în mod absolut, fără indicarea obiectului posedat, înseamnă „fiul lui”: ai Galeongiului (Iorga), fiii Galeongiu. A dat naştere la numeroase patronime , mai ales în Bucov.: Asiminei „fiul Siminei”. – 5. Fără indicarea posesorului, poate însemna: „tot ce se referă la”: după cît spun cunoscătorii în ale fripturii de batal (Sadoveanu). Lat. ille, illa, prin faza intermediară el, ea, care este pron. pers. (Puşcariu 53; DAR; D. Găzdaru, Descendenţii demonstrativului latin ille în limba romînă, Iaşi, 1929).
(Dicţionarul etimologic român)

al adj. şi pron. – 1. Acela, cel (care): vrăjitorul ăla (Eliade); una din fetele lui Zamfirache, a de s-a logodit cu Ilie bogasierul (Caragiale). – 2. Cel (art. caracteristic al superlativului relativ: a mai frumoasă (Voiculescu) (cu această folosire este fam. şi se preferă cel). – 3. Antepus, substituie uneori art. enclitic, cu scopul de a întări semnificaţia demonstrativă: unde începu reteveiul a le înmuia ale oase (Ispirescu). – 4. (S.) Ceva nedefinit, persoană (cînd este m.) sau obiect (cînd este f.) care nu poate fi descrisă sau desemnată cu nume propriu: numai ce mă pomenesc cu un ăla (Caragiale). – 5. (Vulg.; în Munt.) A (se) ăla, vb. invariabil, poate indica orice acţiune, în cazurile în care nu se găseşte la moment cuvînt propriu, sau se doreşte evitarea unui cuvînt indecent. ♦ Decl. ca adj. antepus: ăl, gen. ălui, pl. ăi, gen. ălor; f. a, gen. ălei, pl. ale, gen. ălor. Ca adj. postpus şi ca pron. primeşte un -a paragogic; suferă modificări numai f. sing. aia. Multe var. incorecte. Formele mold. substituie de obicei pe ă iniţial printr-un a. Lat. ille, illa. Prin originea sa, şi în parte prin întrebuinţare, se confundă cu cuvîntul precedent, de care s-a separat doar într-o epocă relativ recentă. În limba actuală nu este posibil să se mai confunde, astfel încît al rămîne pentru a desemna relaţiile de posesie (şi numeralul ordinal), pe cînd folosirea lui ăl se confundă cu a lui acel(a) sau cel(a). Într-adevăr, limba literară confundă constant ăl 1 şi 2 cu acel(a) şi ăl 3 cu cel(a), şi preferă formele acestea din urmă, întrucît consideră cuvîntul ăl ca avînd o anume nuanţă de vulgaritate sau, cel puţin, de familiaritate. În sensurile 3-5 este de neînlocuit, fiind vorba în aceste trei cazuri de construcţii proprii rom. Sensul 4 răspunde aceleiaşi necesităţi ca fr. machin, truc, chose, sau sp. chisme. Pentru sensul 5 cf. sp. aquellar, (a)quillotrar. Complexitatea problemei adj. şi pron. dem. în rom. se explică prin numeroasele sale întrebuinţări nuanţate diferit, şi în acelaşi timp prin originea lor unică. Într-adevăr, lat. ille a avut patru rezultate diferite (cf. Găzdaru şi DAR, s. v. al): pron. pers. el, f. ea; art. encl. -l sau -le, f. -a; art. pos. al, f. a; şi adj. şi pron. ăl, f. a. La acestea s-ar putea adăuga seria de compuşi de la ille, ca cel şi acel. Toate sensurile fundamentale ale seriei coincid cu uzul sp. şi romanic în general: muntele; al doilea; al meu; ăl mai frumos. Comp. alde, art. invar. (circumlocuţiune dem., care indică o referinţă la ceva cunoscut): alde mă-sa (Ispirescu); alde taica (Jipescu); un cioflingariu d-alde tine (Creangă). Este comp. din ăl cu de. Pentru a înţelege comp., trebuie plecat de la expresii cum sînt: săracul ăl(a) de Ion, astfel încît construcţia este eliptică, prin suprimarea unui adj. Construcţia se reduce la ăl de, unde de are sens relativ: ăl de ieri. DAR dă altă explicaţie, bazată pe necesitatea de a exprima un pl. indef., ceea ce nu pare a corespunde nici intenţiei construcţiei, nici sing. invar. al lui alde. Cf. Philippide, Principii, 138.
(Dicţionarul etimologic român)

AL, simbol chimic pentru aluminiu. (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar enciclopedic vol. I A-C, Editura Enciclopedică, 1993)
(Dicţionar enciclopedic)

-ÁL suf. „calitate”. (< fr. -al)
(Marele dicţionar de neologisme)

ăl2 (reg.) art. m. (omul ăl bun), g.-d. ălui, pl. ăi; f. a, g.-d. ắlei, pl. ále, g.-d. pl. m. şi f. ắlor
(Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a)

al art. m., pl. ai; f. sg. a, pl. ale, g.-d. m. şi f. alor
(Dicţionar ortografic al limbii române)

de al (a, ai, ale) prep. + art. (cel de al doilea, în tempo lent)
(Dicţionar ortografic al limbii române)

de-al (-a, -ai, -ale) prep. + art. (cel de-al doilea, în tempo rapid)
(Dicţionar ortografic al limbii române)

într-al prep. + art.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

dintr-al prep. + art.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

iárba-dátului-şi-a-fáptului s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

príntr-al prep. + art.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

ăl adj. m. (antepus), art. m., g.-d. ălui, pl. ăi; f. sg. a, g.-d. ălei, pl. ále, g.-d. m. şi f. ălor
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
PUNCT AL MIRĂRII s. v. semnul exclamaţiei, semnul exclamării.
(Dicţionar de sinonime)

NĂVALNICUL-ĂL-MÁRE s. v. sânziene-de-grădină.
(Dicţionar de sinonime)