amuțire dex - definiţie, sinonime, conjugare
AMUŢÍ, amuţesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ♦ Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea; a se potoli, a se linişti, a înceta. – Lat. *ammutire (< mutus „mut”).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

AMUŢÍRE, amuţiri, s.f. 1. Faptul de a amuţi; pierderea facultăţii de a vorbi. ♦ Fig. Încetarea oricărui zgomot. 2. Fenomen fonetic care constă în pronunţarea din ce în ce mai puţin perceptibilă, până la dispariţia totală, a unui sunet. – V. amuţi.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A AMUŢ//Í ~ésc intranz. 1) A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ~ de frică. 2) fig. A înceta de a se manifesta; a tăcea. Vocile ~esc. /<lat. ammutire
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AMUŢÍR//E ~i f. 1) v. A AMUŢI. 2) lingv. Fenomen fonetic constând în pronunţarea din ce în ce mai slabă a unui sunet, până la dispariţia lui totală. /v. a amuţi
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

AMUŢÍ, amuţesc, vb. IV. Intranz. ~ [Var.: muţí vb. IV] – Lat. *ammutire (< mutus „mut”).
(Dicţionarul limbii române moderne)

amuţí (-ţésc, -ít), vb. – A deveni mut. – Mr. amuţăscu. Lat. *ammutῑre (Puşcariu 86; Candrea-Dens., 1191; DAR), cf. it. ammutire. Cf. mut. – Der. amuţeală, s.f. (amuţire).
(Dicţionarul etimologic român)

amuţí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. amuţésc, imperf. 3 sg. amuţeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. amuţeáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)

amuţíre s. f., g.-d. art. amuţírii; pl. amuţíri
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
AMUŢÍ vb. 1. v. muţi. 2. v. înceta.
(Dicţionar de sinonime)



Antonime:
A amuţi ≠ a se auzi
(Dicţionar de antonime)


Cuvinte care încep cu literele: am amu amut amuti amutir

Cuvinte se termină cu literele: re ire tire utire mutire