anacolut
ANACOLÚT, anacolute, s.n. Discontinuitate sau ruptură logico-sintactică în interiorul unei propoziţii sau al unei fraze. [Pl. şi: anacoluturi]. – Din fr. anacoluthe, lat. anacoluthon.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ANACOLÚT ~e n. Greşeală de stil constând în întreruperea construcţiei gramaticale începute şi continuarea frazei cu altă construcţie. /<lat. anacoluthon, fr. anacoluthe
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ANACOLÚT s.n. Greşeală de gramatică constând în întreruperea construcţiei sintactice începute şi continuarea frazei cu altă construcţie. [Pl. -te, (rar) -turi. / < fr. anacoluthe, cf. gr. anakolouthos – incoerent].
(Dicţionar de neologisme)
ANACOLÚT s. n. greşeală de gramatică constând în întreruperea construcţiei sintactice, în frază, cauzată de neconcordanţa dintre planul logic şi cel gramatical al enunţului. (< fr. anacoluthe)
(Marele dicţionar de neologisme)
anacolút s. n., pl. anacolúte/anacolúturi
(Dicţionar ortografic al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ANACOLÚT ~e n. Greşeală de stil constând în întreruperea construcţiei gramaticale începute şi continuarea frazei cu altă construcţie. /<lat. anacoluthon, fr. anacoluthe
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Dicţionar de neologisme)
ANACOLÚT s. n. greşeală de gramatică constând în întreruperea construcţiei sintactice, în frază, cauzată de neconcordanţa dintre planul logic şi cel gramatical al enunţului. (< fr. anacoluthe)
(Marele dicţionar de neologisme)
anacolút s. n., pl. anacolúte/anacolúturi
(Dicţionar ortografic al limbii române)