antic
[Sinonime]
ANTÍC, -Ă, antici, -ce, adj., s.m. şi f. I. Adj. 1. Care a existat în trecutul îndepărtat sau datează de atunci. ♦ Care aparţine popoarelor din antichitate sau este caracteristic diferitelor aspecte ale culturii sau ale civilizaţiei lor. 2. În genul creaţiilor din antichitate. Stil antic. II. S.m. şi f. Persoană aparţinând popoarelor din antichitate. III. S.f. (Înv.) Obiect de artă din antichitate. [Acc. şi: ántic] – Din fr. antique, lat. antiquus.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ANTÍ//C1 ~că (~ci, ~ce) 1) Care ţine de antichitate; propriu antichităţii. 2) Care ţine de istoria şi cultura popoarelor din antichitate. Istorie antică. /<fr. antique, lat. antiquus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ANTÍ//C2 ~ci m. Persoană care a trăit în antichitate. /<fr. antique, lat. antiquus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ántic (-că), adj. – 1. Vechi, vetust. – 2. Care aparţine antichităţii. Fr. antique. – Der. antică, s.f. (antichitate, obiect arheologic), din it. antico, prin filieră orientală (ngr. ἀντιϰά, tc., bg., iud. sp. antika, mr., megl. antică, cf. Meyer, Neugr. St., IV, 11; Bogrea, Dacor., IV, 789); anticar, s.m. (persoană care vinde cărţi vechi); anticariat, s.n. (magazin de antichităţi şi obiecte de ocazie), ca germ. Antiquariat; anticărie, s.f. (anticariat); anticat, adj. (înv., învechit); antichitate, s.f. (vechime).
(Dicţionarul etimologic român)
ÁNTIC, -Ă adj. 1. Din trecutul îndepărtat; străvechi. ♦ Care aparţine popoarelor, culturii şi civilizaţiei din antichitate. 2. În genul creaţiilor din antichitate. ♦ (Fig.) Clasic. // s.m. şi f. Cel care aparţine popoarelor din antichitate. [< fr. antique, it. antico, < lat. antiquus – vechi].
(Dicţionar de neologisme)
ANTÍC, -Ă I. adj. 1. care aparţine antichităţii; străvechi. 2. în genul creaţiilor din antichitate. ♢ (fig.) clasic. II. s. m. f. cel care aparţine popoarelor din antichitate. (< fr. antique, lat. antiquus)
(Marele dicţionar de neologisme)
ántic/antíc adj. m., pl. ántici/antíci; f. ántică/antícă, pl. ántice/antíce
(Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a)
antíc adj. m., s. m., pl. antíci; f. sg. antícă, pl. antíce
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ANTÍC adj. vechi. (Cultura, lumea ~.)
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ANTÍ//C1 ~că (~ci, ~ce) 1) Care ţine de antichitate; propriu antichităţii. 2) Care ţine de istoria şi cultura popoarelor din antichitate. Istorie antică. /<fr. antique, lat. antiquus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ántic (-că), adj. – 1. Vechi, vetust. – 2. Care aparţine antichităţii. Fr. antique. – Der. antică, s.f. (antichitate, obiect arheologic), din it. antico, prin filieră orientală (ngr. ἀντιϰά, tc., bg., iud. sp. antika, mr., megl. antică, cf. Meyer, Neugr. St., IV, 11; Bogrea, Dacor., IV, 789); anticar, s.m. (persoană care vinde cărţi vechi); anticariat, s.n. (magazin de antichităţi şi obiecte de ocazie), ca germ. Antiquariat; anticărie, s.f. (anticariat); anticat, adj. (înv., învechit); antichitate, s.f. (vechime).
(Dicţionarul etimologic român)
ÁNTIC, -Ă adj. 1. Din trecutul îndepărtat; străvechi. ♦ Care aparţine popoarelor, culturii şi civilizaţiei din antichitate. 2. În genul creaţiilor din antichitate. ♦ (Fig.) Clasic. // s.m. şi f. Cel care aparţine popoarelor din antichitate. [< fr. antique, it. antico, < lat. antiquus – vechi].
(Dicţionar de neologisme)
ANTÍC, -Ă I. adj. 1. care aparţine antichităţii; străvechi. 2. în genul creaţiilor din antichitate. ♢ (fig.) clasic. II. s. m. f. cel care aparţine popoarelor din antichitate. (< fr. antique, lat. antiquus)
(Marele dicţionar de neologisme)
ántic/antíc adj. m., pl. ántici/antíci; f. ántică/antícă, pl. ántice/antíce
(Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a)
antíc adj. m., s. m., pl. antíci; f. sg. antícă, pl. antíce
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ANTÍC adj. vechi. (Cultura, lumea ~.)
(Dicţionar de sinonime)