bâlbâit

BÂLBÂÍ, bấlbâi, vb. IV. Intranz., refl. şi tranz. A pronunţa nedesluşit sunetele sau cuvintele, repetându-le şi împiedicându-se în rostirea lor, din cauza unui defect natural, a emoţiei sau a enervării; a gângăvi. ♦ Refl. A-şi pierde şirul vorbelor, a bolborosi cuvinte şi fraze fără sens. – Formaţie onomatopeică.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

BÂLBÂÍT, -Ă, bâlbâiţi, -te, adj. (Adesea substantivat şi adverbial) Care (se) bâlbâie, care vorbeşte greu, gângav. – V. bâlbâi.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A BÂLBÂÍ bâlbâi tranz. (cuvinte, sunete) A rosti nedesluşit şi împiedicat (din cauza unui defect de vorbire, a emoţiilor etc.); a gângăvi. /cf. lat. balbus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A SE BÂLBÂÍ mă bâlbâi intranz. A vorbi încurcat şi cu greutate, repetând silabele (din cauza unui defect de vorbire, a unor emoţii etc.); a se gângăvi. /cf. lat. balbus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

bîlbîí (bî́lbîi, bîlbîít), vb. – A bîlbîi, a gîngăvi, a bălmăji. Creaţie expresivă, de acelaşi tip ca bîjbîi; cf. gr. βαμβάνω, lat. balbus, bilbire, it. balbettare, fr. balbutier, babiller, sp. balbucir, bable, alb. bëlbërë, bg. blboljam, sb. blebetati, slov. bablejati, engl. babble, etc. (Puşcariu, ZRPh., XXXVII, 103; REW 898; Philippide, II, 632; Berneker 117). – Der. bîlbîială, s.m. (poreclă a bîlbîiţilor); bîlbîitor, adj. (bîlbîit); bîlbîitură, s.f. (bîlbîială).
(Dicţionarul etimologic român)

bâlbâí vb., ind. prez. 1 sg. bâlbâi, 3 sg. şi pl. bâlbâie, imperf. 3 sg. bâlbâiá
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
BÂLBÂÍ vb. a se gângăvi, a se gângâi, (reg.) a tântăvi, (Ban.) a pâtcăi, (Transilv. şi Olt.) a şişcăvi. (Se ~ când vorbeşte.)
(Dicţionar de sinonime)

BÂLBÂÍT adj., s. gângav, gângăvit, gângâit, (reg.) balamut, (prin Ban.) pâtcav, (Transilv.) şişcav, (prin Olt.) şişcăvit, (prin Transilv.) tântav. (Om ~.)
(Dicţionar de sinonime)

BÂLBÂÍT s. v. bâlbâială.
(Dicţionar de sinonime)