bale dex - definiţie, sinonime, conjugare
BĂL, -Ă, băli, -e, adj. (Reg.) 1. (Despre oameni sau părul lor) Blond. 2. (Despre animale) Alb pe tot corpul sau numai pe bot. – Din sl. bĕlŭ „alb”.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

BÁLĂ, bale, s.f. (Pop.) Monstru, dihanie, fiară groaznică. – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

BÁLE s.f. pl. Salivă (groasă, spumoasă) care se prelinge din gură. ♢ Expr. (Fam.) A-i curge (cuiva) balele după ceva = a dori mult ceva. ♦ Materie mucilaginoasă care acoperă corpul peştilor. ♦ Urmă mucoasă lăsată de melc în mers. – Cf. lat. *baba.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

BĂL ~ă (~i, ~e) reg. (despre oi) Care este alb pe tot corpul sau numai pe bot. /<sl. bĕlu
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

BÁL//Ă ~e f. folc. Fiară înspăimântătoare; monstru; dihanie. /Orig. nec.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

BÁLE f. pl. 1) Salivă groasă şi spumoasă care se prelinge din gură. ♢ A-i curge cuiva ~le după ceva a dori ceva foarte mult. 2) Materie mucoasă lăsată de melci în urma lor. /<lat. baba
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

bálă (bále), s.f. – Pachet, legătură. – Var. bal. Mr. bală. It. balla, de unde şi ngr. μπάλα. Var., din fr. balle. Aparţine terminologiei comerciale; cf. balot.
(Dicţionarul etimologic român)

bálă (bále), s.f. – 1. Vietate, lighioană. – 2. Monstru, fiară. Probabil contracţie de la boală, care se foloseşte curent în limba populară, ca termen depreciativ, aplicat mai ales vitelor. Primul său sens trebuie să fi fost, ca în boală, cel de „lighioană primejdioasă” sau „calamitate”. Accepţia de „monstru”, care apare exclusiv în dicţionare, este numai secundară şi artificială, datorită asocierii instinctive cu balaur. În acest sens se foloseşte mai ales în literatura scrisă: uzul popular (cf. în DAR; o bală de cîine, o bală de copil, du-te’n bală, mînca-te-ar balele; în Candrea; o bală de ibovnică) se identifică perfect cu cel al lui boală. După altă ipoteză, este vorba de lat. bellua (Tiktin; REW 1026; Philippide, II, 633; Pascu, Arch. Rom., VI, 224), cf. alb. boljë, „dragon”, it. belva „fiară”; dar această explicaţie prezintă dificultăţi fonetice. Hasdeu 2374, urmat de DAR, se gîndea la o formaţie modernă, pe baza lui bale, şi o lega cu credinţa populară legată de balele dracului. În sfîrşit, Scriban pleacă de la lat. pop. billa „animal de tracţiune”.
(Dicţionarul etimologic român)

bále s.f pl. – Salivă spumoasă ce se prelinge din gură. – Mr. bală, megl. bal’ă. Lat. *baba (Puşcariu 180; Candrea, Éléments latins, I; REW 953; Candrea-Dens., 129; DAR; Pascu, I, 51; etimologia pare să fi fost semnalată pentru prima oară de Laurian-Massim şi de Lambrior 379); cf. it. bava, fr. (bave), sp., port. baba. Rezultatul normal *ba nu se foloseşte la sing.; pe baza formei de pl. se formează uneori sing. analogic, bală, ca în dialecte. – Miklosich, Slaw. Elem., 14 şi Cihac propun ca etimon al cuvîntului rom. pe cel sb. bale cu der. balav „bălos” şi baliti „a-i curge balele”; este însă mai probabil un împrumut în sens invers (la fel consideră şi Berneker 41). Der. bălos, adj. (cu bale; libidinos; alunecos); băloşa, vb. (a-i curge balele, a face spume la gură); băloşel, s.m. (ciupercă, Russula foetens); îmbăla, vb. (a murdări cu bale; a scuipa, a muia în salivă; a jigni, a ofensa); îmbălătură, s.f. (scuipătură; jignire, ofensă); îmbălora, vb. (a umple de bale; a ponegri, a vorbi de rău). – Din rom. trebuie să provină ţig., sp. bajilé „bale” (Besses 32).
(Dicţionarul etimologic român)

băl adj. m., pl. băli; f. sg. bălă, pl. băle
(Dicţionar ortografic al limbii române)

bálă (monstru) s. f., g.-d. art. bálei; pl. bále
(Dicţionar ortografic al limbii române)

bále (secreţie) s. f. pl.
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
BĂL adj. v. bălai, bălan, blond, galben.
(Dicţionar de sinonime)

BĂLĂ s. v. amantă, concubină, iubită, prietenă.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: ba bal

Cuvinte se termină cu literele: le ale