beatitudine

BEATITÚDINE s.f. (Livr.) Stare de fericire deplină. [Pr.: be-a-] – Din lat. beatitudo, -inis. Cf. fr. b é a t i t u d e.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

BEATITÚDINE f. Stare de fericire deplină; euforie; extaz. [G.-D. beatitudinii; Sil. be-a-] /<lat. beatitudo, ~inis
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

BEATITÚDINE s.f. Stare de fericire deplină, de încântare, stare patologică de euforie permanentă, de indiferenţă faţă de situaţiile şi întâmplările din jur. [< lat. beatitudo, cf. fr. béatitude].
(Dicţionar de neologisme)

BEATITÚDINE s. f. 1. stare de fericire deplină. 2. stare patologică de euforie permanentă. (< lat. beatitudo, fr. béatitude)
(Marele dicţionar de neologisme)

beatitúdine s. f. (sil. be-a-), g.-d. art. beatitúdinii
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
BEATITÚDINE s. v. fericire.
(Dicţionar de sinonime)