binefăcător

BINEFĂCĂTÓR, -OÁRE, binefăcători, -oare, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care face bine, care foloseşte. 2. S.m. şi f. Persoană care face bine altora. – Bine + făcător (după fr. bienfaiteur şi bienfaisant).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

BINEFĂCĂT//ÓR¹ ~oáre (~óri, ~oáre) Care face bine; cu efect pozitiv; prielnic; favorabil; propice; benefic. Remediu ~. Climă ~oare. /bine + făcător
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

BINEFĂCĂTÓR² ~i m. Persoană care a făcut un bine (cuiva); om care a acordat cu generozitate un ajutor (cuiva). ~ul meu. /bine + făcător
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

binefăcătór adj., s. m. → făcător
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
BINEFĂCĂTÓR adj., s. 1. adj. favorabil, prielnic, propice, (livr.) benefic, (înv.) părtinitor. (Un efect ~.) 2. s. (înv.) blagonoseţ. (El este ~ul meu.)
(Dicţionar de sinonime)

---

Antonime:
Binefăcător ≠ răufăcător, nociv, vătămător
(Dicţionar de antonime)