BOCÍ, bocesc, vb. IV. Intranz. şi refl. A plânge tare (cu vaiete şi strigăte). ♦ Tranz. A recita bocete la înmormântarea cuiva. – Din boace (înv. şi reg. „voce” < lat.).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
BOCÍT s.n. Faptul de a (se) boci. – V. boci.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A BOCÍ bocésc 1. tranz. (morţi) A deplânge prin bocete, conform ritualului; a jeli. 2. intranz. 1) A plânge în hohote şi cu vaiete. 2) A plânge un mort; a jeli. /<lat. boace
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
bocí (bocésc, bocít), vb. – 1. A se plînge, a se jelui. – 2. A cînta bocete la înmormîntare. Lat. *vōcῑre, care pare a fi o confuzie a lui vōcem cu vāgῑre; cf. *vōceāre, de unde it. bociare „a publica”, gal. abujar „a zăpăci cu strigăte”, port. bocear „a vorbi, a striga” (Parodi, Rom., XVII, 52). Schimbarea de conj. ar putea fi tîrzie, şi datorată conjug. sale incoative. După Puşcariu 208 şi DAR, ar deriva direct din boace, formă locală a lui voce, astăzi pe cale de dispariţie; însă acestă ipoteză pare mai puţin credibilă,dacă se iau în vedere redusa răspîndire şi vitalitate a lui boace, şi absenţa formei corespunzătoare a voci. Der. boceală, s.f. (plînset, lamentaţie); bocet, s.n. (plîns zbuciumat, vaiet; cîntare de mort, lamentaţie improvizată), der. de la vb., ca plînset, rîset, strigăt, ţipăt de la vb. respective (Giuglea, Concordances, 19, propune un lat. *vōcĭtum, care nu pare indispensabil); bocitor, adj. (care boceşte); bocitoare, s.f. (femeie care se îndeletniceşte cu bocitul la înmormîntări). Din rom. provine sb. bočitise „a certa” (Cihac, I, 26).
(Dicţionarul etimologic român)
bocí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. bocésc, imperf. 3 sg. boceá; conj. prez. 3 sg. şi pl. boceáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
bocít s. n.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
BOCÍ vb. 1. a jeli, a jelui, a plânge. (A ~ un mort.) 2. v. văita.
(Dicţionar de sinonime)
BOCÍT s. v. văitat.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
A boci ≠ a chicoti
(Dicţionar de antonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
BOCÍT s.n. Faptul de a (se) boci. – V. boci.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
bocí (bocésc, bocít), vb. – 1. A se plînge, a se jelui. – 2. A cînta bocete la înmormîntare. Lat. *vōcῑre, care pare a fi o confuzie a lui vōcem cu vāgῑre; cf. *vōceāre, de unde it. bociare „a publica”, gal. abujar „a zăpăci cu strigăte”, port. bocear „a vorbi, a striga” (Parodi, Rom., XVII, 52). Schimbarea de conj. ar putea fi tîrzie, şi datorată conjug. sale incoative. După Puşcariu 208 şi DAR, ar deriva direct din boace, formă locală a lui voce, astăzi pe cale de dispariţie; însă acestă ipoteză pare mai puţin credibilă,dacă se iau în vedere redusa răspîndire şi vitalitate a lui boace, şi absenţa formei corespunzătoare a voci. Der. boceală, s.f. (plînset, lamentaţie); bocet, s.n. (plîns zbuciumat, vaiet; cîntare de mort, lamentaţie improvizată), der. de la vb., ca plînset, rîset, strigăt, ţipăt de la vb. respective (Giuglea, Concordances, 19, propune un lat. *vōcĭtum, care nu pare indispensabil); bocitor, adj. (care boceşte); bocitoare, s.f. (femeie care se îndeletniceşte cu bocitul la înmormîntări). Din rom. provine sb. bočitise „a certa” (Cihac, I, 26).
(Dicţionarul etimologic român)
bocí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. bocésc, imperf. 3 sg. boceá; conj. prez. 3 sg. şi pl. boceáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
bocít s. n.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
BOCÍ vb. 1. a jeli, a jelui, a plânge. (A ~ un mort.) 2. v. văita.
(Dicţionar de sinonime)
BOCÍT s. v. văitat.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
A boci ≠ a chicoti
(Dicţionar de antonime)