boncăluit

BONCĂLUÍ, pers. 3 boncăluieşte, vb. IV. Refl. şi intranz. (Despre cerbi şi alte erbivore mari) A scoate strigăte specifice rasei în perioada de rut; a boncăi. – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

BONCĂLUÍT s.n. Faptul de a boncălui; răget, strigăt specific scos de cerbi şi de alte erbivore în perioada de rut. ♦ Fig. Sunet prelung emis de unele instrumente de suflat. – V. boncălui.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A BONCĂLU//Í ~iéşte intranz. (despre animale erbivore mari) A rage prelung, chemător şi puternic (în perioada de rut, în timpul unei lupte etc.). /Orig. nec.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

boncăluí vb., ind. prez. 3 sg. boncăluiéşte, imperf. 3 sg. boncăluiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. boncăluiáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)

boncăluít s. n.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
BONCĂLUÍ vb. v. boncăi.
(Dicţionar de sinonime)

BONCĂLUÍT s. v. boncănit.
(Dicţionar de sinonime)