bort dex - definiţie, sinonime, conjugare

bort

borţ bort
BORŢ, borţuri, s.n. (Reg.) Pântecele femeii gravide. – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

BORT s.n. Diamant brut cu structură fibroasă şi cu luciu, întrebuinţat ca abraziv. – Din fr. bort.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

BORŢ ~uri f. pop. Pântece de femeie gravidă. /Orig. nec.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

BORT n. Diamant de calitate inferioară, folosit ca abraziv. /<fr. bort
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

borţ (bórţuri), s.n. – Burtă, pîntece, mai ales cel al femeilor însărcinate. Creaţie expresivă, bazată pe de o parte pe consonanţa brf, blf, care indică ideea de „masă moale sau flască” (cf. bîrfi, bolfă), şi pe de alta pe rădăcina expresivă borh- (ghiorţ-), care exprimă zgomotul ghiorţăiturilor. Se ştie că „în general, numele dat abdomenului sînt de origine obscură” (Meillet-Ernout, abdomen); în acest caz, pare să fi servit drept punct de plecare ideea de „zgomot al maţelor”, ca în burduf şi burdihan (pentru imaginea de „masă moale” = „pîntece”, cf. burfă). În pofida oscilaţiilor multor filologi, nu este posibilă să se despartă borţ de burtă, s.f. (pîntece), care este un sing. regresiv, format de la pl. borţi, burţi. Totuşi, DAR consideră îndoielnică această relaţie, şi sugerează pentru borţ o der. de la alb. bark, la o rădăcină indo-europeană *bher- „a duce” (cf. Meyer 27). După Densusianu, GS, I, 350, rădăcina burd- (de la burduf) s-a contaminat probabil cu bute; Pascu, Arch. Rom., VII, 566, pleacă de la bg. tărbuch, a cărui legătură cu rom. pare îndoielnică. Giuglea, Dacor., IV, 1554, pune în legătură pe burtă cu gr. ßαρύτηζ; în vreme ce Diculescu 177 (urmat de Gamillscheg, Rom. Germ., II, 260), se gîndeşte la got. sau gepidicul baurthei (› germ. Bürde „greutate, povară”), sau la dan. bür „sînul mamei” (cf. burduf). În sfîrşit, Lahovary 319 consideră cuvîntul ca fiind anterior epocii indo-europene, pe cînd Rohlfs, Differenzierung, 24, continuă să-l considere „obscur”. Este cuvînt general folosit, cu excepţia Trans. de Nord (ALR, 42). Der. borţoi, s.m. (Banat, piatră, bolovan); borţos, adj. (burtos); borţoşa, vb. (a lăsa grea; în Arg., a înrăutăţi, a ieşi prost); îmborţoşa, vb. (a se îngrăşa; Arg., a ieşi prost); burtă, s.f. (pîntece; convexitate); burtăverde, s.m. (burghez, materialist, epicurian); burtos, adj. (pîntecos). Bg. burta provine din rom. (Candrea, Elemente, 407; Capidan, Raporturile, 226).
(Dicţionarul etimologic român)

BORT s.n. Diamant de calitate inferioară, folosit la şlefuit sau la perforat. [Pl. -turi. / cf. fr. bort, germ. Bort].
(Dicţionar de neologisme)

BORT s. n. diamant de calitate inferioară pentru şlefuit sau perforat. (< fr. bort)
(Marele dicţionar de neologisme)

borţ s. n., pl. bórţuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

bort s. n.
(Dicţionar ortografic al limbii române)


Cuvinte care încep cu literele: bo bor

Cuvinte se termină cu literele: rt ort