bot dex - definiţie, sinonime, conjugare
BOT, boturi, s.n. 1. Partea anterioară a capului unor mamifere, cuprinzând gura (şi nasul). ♢ Expr. A bea la botul calului = a bea încă un pahar, în picioare, la plecare; a bea ceva la repezeală. A fi (sau a pune pe cineva) cu botul pe labe = a fi redus (sau a reduce pe cineva) la tăcere, a fi pus (sau a pune) la punct. A se şterge (sau a se linge) pe bot (de sau, reg., despre ceva) = a fi nevoitrenunţe (la ceva). A se întâlni (cu cineva) bot în bot = a se întâlni (cu cineva) pe neaşteptate, faţă în faţă. (Fam.) A-şi băga botul (peste tot sau unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în toate, şi unde trebuie, şi unde nu trebuie. (Fam.) A se pupa bot în bot cu cineva = a trăi în mare prietenie cu cineva. A da (cuiva) peste bot = a dojeni pe cineva, a-l pune la respect. A face bot = a se supăra, a se bosumfla. 2. Fig. Partea ascuţită sau lunguiaţă a unui obiect; vârf; partea din faţă a unui vehicul cu tracţiune mecanică. Botul cizmei. Botul automobilului. Botul locomotivei. – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

BOŢ1, boţuri, s.n. Cocoloş. – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

BOŢ2, boţuri, s.n. Bucată de parâmă sau de lanţ care serveşte la manevrarea lanţurilor unei ancore. – Din rus. boţ.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

BOT ~uri n. 1) Partea anterioară a capului unor mamifere, cuprinzând gura şi nasul. ♢ A bea la ~ul calului a bea ultimul pahar, în picioare, înainte de plecare. 2) depr. Cavitate a capului omului în care se află limba şi dinţii şi care serveşte ca organ al alimentaţiei şi al vorbirii; gură. ♢ A pune (pe cineva) cu ~ul pe labe a pune (pe cineva) la punct; a obliga la tăcere (pe cineva). A se şterge pe ~ de ceva a fi nevoit să renunţe la ceva de mult râvnit. A se întâlni (cu cineva) ~ în ~ a se întâlni (cu cineva) pe neaşteptate, faţă în faţă. A se pupa în ~ cu cineva a fi în mare prietenie cu cineva. A face ~ a se bosumfla. 3) Partea din faţă (ascuţită) a unui obiect. ~ul automobilului. ~ul pantofului. /Orig. nec.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

BOŢ ~uri n. 1) Bucată sferică de dimensiuni reduse dintr-o materie; cocoloş. ~ de mămăligă. ♢ A face ~ a) a da formă rotundă unui lucru; b) a face să-şi piardă integritatea; a mototoli. 2) Bulgăre de făină sau de mălai, rămas nefiert într-o mâncare; cocoloş; bulz; bol. /Orig. nec.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

bot (bóturi), s.n. 1. Umflătură, cucui; obiect rotund în general, sau extremitate rotunjită. 2. Bot (de animal). 3. Cocoaşă. < Lat. b o t u m, atestat de Du Cange, care îl defineşte „lignum quodvis fractum, vel usu detritum”, pentru al cărui sens cf. bont. Un lat. *botium sau *bottium este de asemenea sugerat de it. bozza „umflătură, cocoaşă”, fr. bosse „cocoaşă”, sp. bozo, bozal (Schuchardt, ZRPh., IV, 104; REW 1239a; DAR). Ar fi posibil şi să se plece de la o rădăcină expresivă (cf. Puşcariu, Dacor., VII, 475), căci aceeaşi consonanţă trezeşte aceeaşi idee în sp. (Corominas, III, 393) şi în sl. (Berneker 77). În general, bot este folosit cu sensul 2; primul sens se mai păstrează în anumite expresii (botul dealului; botul cismei), iar sensul 3 în Trans. de Nord (ALR, I, 41). – Interpretarea expresivă este aceea care trebuie să fi dat naştere var. boţ, s.n. (bot, obiect rotund în general; cocoloş; găluşcă, chiftea; tumoare, umflătură, bolfă; guvid, Cottus gubio) şi bont, adj. (fără vîrf, tocit, neascuţit). Această identitate, care ne pare evidentă, nu a fost în general admisă. Cihac, II, 485, propune pentru boţ, mag. bocs „chiftea”, sau bg. buca „cocoloş, cocoaşă”; şi (I, 27) pentru bot un lat. *botum, de la botulus, care a fost acceptat de Philippide, Principii, 47; Şeineanu, Semasiol., 103; şi Candrea, Eléments, 1; pe care Puşcariu 211 l-a considerat ca „foarte puţin probabil” şi REW 1241 ca „prea îndepărtat din punct de vedere semantic”. Tot Cihac, II, 484, vede în bont un der. de la mag. buta, ipoteză reluată de DAR. Pentru bot, DAR sugerează doar o legătură, de altfel imposibilă, cu fr. bout, şi alta cu it., sp. boto, care probabil trebuie să se reducă la o comunitate de origini expresive (cf. Corominas, I, 503); şi pentru boţ, admite necesitatea unui lat. *bottium. Pascu, Lat., 256, propune lat. mutum, din gr.; şi Lahovary 320 se referă la cunoscutul fond anterior fazei indo-europene. – Der. bontorog, adj. (tocit); butac, adj. (rotofei; tocit, bont; stupid, prost); boţos, adj. (cu bulb); boţuţ, s.m. (varietate de ciuperci); botişor, s.n. (dim. de la bot); botos, adj. (ursuz, bosumflat; obraznic); boţi, vb. (a rotunji, a da formă rotundă; a strivi, a mototoli); îmboţi, vb. (a încreţi, a mototoli); boţitură, s.f. (cocoloş); Boţolan, s.m. (nume de bou); botniţă, s.f. (apărătoare care se leagă la botul unor animale); botgros, s.m. (pasăre, Cocothraustes vulgaris); botroş, s.m. (pasăre cîntătoare, Pyrrhula europaea); buznat (var. boznat), adj. (umflat; supărat, bosumflat); al cărui sens primar pare să fi fost „plin la faţă, bucălat” şi care, der. de la bot (pentru fonetismul lui, cf. şi bosumflat), ajunge să se confunde cu buză şi, prin intermediul der. destul de rari buzna, îmbuzna, vb. (a se bosumfla), cu îmbufna. Cf. şi butuc, buză. [1053]
(Dicţionarul etimologic român)

bot (bóturi), s.n. – 1. Umflătură, cucui; obiect rotund în general, sau extremitate rotunjită. – 2. Bot (de animal). – 3. Cocoaşă. Lat. botum, atestat de Du Cange, care îl defineşte „lignum quodvis fractum, vel usu detritum”, pentru al cărui sens cf. bont. Un lat. *botium sau *bottium este de asemenea sugerat de it. bozza „umflătură, cocoaşă”, fr. bosse „cocoaşă”, sp. bozo, bozal (Schuchardt, ZRPh., IV, 104; REW 1239a; DAR). Ar fi posibil şi să se plece de la o rădăcină expresivă (cf. Puşcariu, Dacor., VII, 475), căci aceeaşi consonanţă trezeşte aceeaşi idee în sp. (Corominas, III, 393) şi în sl. (Berneker 77). În general, bot este folosit cu sensul 2; primul sens se mai păstrează în anumite expresii (botul dealului; botul cismei), iar sensul 3 în Trans. de Nord (ALR, I, 41). Interpretarea expresivă este cea care trebuie să fi dat naştere var. boţ, s.n. (bot, obiect rotund în general; cocoloş; găluşcă; chiftea; tumoare, umflătură, bolfă; guvid, Cottus gubio) şi bont, adj. (fără vîrf, tocit, neascuţit). Această identitate, care ne pare evidentă, nu a fost în general admisă. Cihac, II, 485, propune pentru boţ, mag. bocs „chiftea”, sau bg. buca „cocoloş; cocoaşă”; şi (I, 27) pentru bot un lat. *botum, de la botulus, care a fost acceptat de Philippide, Principii, 47; Şeineanu, Semasiol., 103; şi Candrea, Éléments, 1; pe care Puşcariu 211 l-a considerat că „foarte puţin probabil”, şi REW 1241 ca „prea îndepărtat din punct de vedere semantic”. Tot Cihac, II, 484, vede în „bont” un der. de la mag. buta, ipoteză reluată de DAR. Pentru bot, DAR sugerează doar o legătură, de altfel imposibilă, cu fr. bout, şi alta cu it., sp. boto, care probabil trebuie să se reducă la o comunitate de origini expresive (cf. Corominas, I, 503); şi pentru boţ, admite necesitatea unui lat. *bottium. Pascu, Lat., 256, propune lat. mutum, din gr.; şi Lahovary 320 se referă la cunoscutul fond anterior fazei indo-europene. Der. bontorog, adj. (tocit); butac, adj. (rotofei; tocit, bont; stupid, prost); boţos, adj. (cu bulb); boţuţ, s.m. (varietate de ciuperci); botişor, s.m. (dim. de la bot); botos, adj. (ursuz, bosumflat; obraznic); boţi, vb. (a rotunji, a da o formă rotundă; a strivi, a mototoli); îmboţi, vb. (a încreţi, a mototoli); boţitură, s.f. (cocoloş); Boţolan, s.m. (nume de bou); botniţă, s.f. (apărătoare care se leagă la botul unor animale); îmbotniţa, vb. (a pune botniţă); botgros, s.m. (pasăre, Cocothraustes vulgaris); botroş, s.m. (pasăre cîntătoare, Pyrrhula europaea); buznat (var. boznat), adj. (umflat; supărat, bosumflat); al cărui sens primar pare a fi fost „plin la faţă, bucălat”, şi care, der. de la bot (pentru fonetismul lui, cf. şi bosumflat), ajunge să se confunde cu buză şi, prin intermediul der. destul de rari buzna, îmbuzna, vb. (a se bosumfla), cu îmbufna. Cf. şi butuc, buză.
(Dicţionarul etimologic român)

a avea bot de merţan expr. (adol., glum.) a avea dinţii cariaţi (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)

cotu’ şi pişcotu’, labele şi botu’ expr. (glum.) nimic; deloc. (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)

bot s. n., pl. bóturi
(Dicţionar ortografic al limbii române)

boţ (cocoloş, bucată de parâmă) s. n., pl. bóţuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
BOT s. 1. gură, (reg.) mordă, (Ban. şi Transilv.) flit. (Câinele apucă hrana cu ~ul.) 2. v. rât. 3. v. vârf. 4. v. proră. 5. pisc, (reg.) botniţă, bour. (~ de la luntre.)
(Dicţionar de sinonime)

BOT s. v. cruce, gură, măsea.
(Dicţionar de sinonime)

BOŢ s. v. bulz.
(Dicţionar de sinonime)

BOŢ s. v. măsea.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: bo

Cuvinte se termină cu literele: ot