bubui

BUBUÍ, pers. 3 búbuie, vb. IV. Intranz. (Despre tunete; p. ext. despre arme de foc sau alte surse de zgomot) A produce un zgomot înfundat şi puternic, adesea repetat (prin ecou) la intervale scurte. – Formaţie onomatopeică.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A BUBUÍ búbuie intranz. (despre tunete, arme, surse de zgomot) A produce un zgomot înfundat şi puternic, cu răsunet repetat (din cauza ecoului). /Onomat.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

bubuí (uésc, bubuít), vb. – A produce un zgomot puternic, a răsuna. – Mr. mi bubuescu „mă plâng”, bumbunez „bubui”. Creaţie expresivă, cf. gr. βομβέω, lat. bombitare, sl. bubati (care după Byhan 305, ar fi etimonul cuvîntului rom.), sb. bubati, slov. bobneti. – Der. bubuit, s.n. (zgomot mare); bubuitor, adj. (răsunător); bubuitură, s.f. (zgomot mare); răsbubui, vb. (a răsuna).
(Dicţionarul etimologic român)

bubuí vb., ind. şi conj. prez. 3 sg. şi pl. búbuie, imperf. 3 sg. bubuiá
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
BUBUÍ vb. a detuna, a dudui, a trăsni, a tuna, a vui, (pop.) a răzbubui. (~ în depărtare.)
(Dicţionar de sinonime)