buci dex - definiţie, sinonime, conjugare
BUC1 subst. (Reg., în loc, adv.) Într-un buc = imediat, într-o clipă, foarte repede. – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

BUC2, (2) buci, s.m. (Reg.) 1. Pleavă rămasă după vânturarea seminţelor de cânepă sau de in, după măcinarea boabelor de porumb etc. 2. (La pl.) Scame rămase de la meliţarea şi pieptănarea inului şi a cânepii. – Cf. alb. b y k.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

BÚCĂ, buci, s.f. (Pop.) 1. Fesă. 2. Obraz (1). – Lat. bucca „gură”.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

BU//C ~ci m. 1) mai ales la pl. Scamă rămasă după prelucrarea unor materiale textile (in, cânepă etc.). 2) Pleavă rămasă de la vânturatul sau măcinatul seminţelor de in, cânepă sau cereale. /Cuv. autoht.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

BÚ//CĂ ~ci f. 1) fam. Fiecare dintre cele două părţi cărnoase ale feţei omului (sau ale botului animalelor) de la tâmplă în jos; obraz. 2) Fiecare dintre cele două părţi cărnoase şi rotunjite, care se află în partea dorsală a corpului omului şi a unor animale; fesă. /<lat. bucca
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

buc (búci), s.m. 1. Scamă, cîlţi. – 2. Coajă, cocoloş. Origine necunoscută. Cihac crede că expresia într-un buc „într-o clipă” se bazează pe un cuvînt diferit, pe care îl pune în legătură cu pol. buch, rus. buch „zgomot”, cf. buh; însă pare a se potrivi mai bine cu sensul 1, de „scamă”, înţeles ca „pic, strop, cantitate neînsemnată”. Se foloseşte în Mold. şi Trans. – Der. bucos, adj. (cu părul încîlcit).
(Dicţionarul etimologic român)

búcă (búci), s.f. – 1. Obraz, falcă. – 2. Fesă, şold. – Mr., megl. bucă. Lat. bŭcca „gură” (Puşcariu 226; REW 1357; Candrea-Dens., 188; DAR; Philippide, II, 635), cf. alb. bukë „pîine” (Meyer 51), ngr. βούϰϰa „îmbucătură”, it. bocca, prov., cat., sp., port. boca, fr. bouche. În rom. s-a păstrat sensul de „gură”; sensul de „obraz”, care a fost de asemenea propriu cuvîntului lat., apare în rom., în bretonul boc’h şi în berberul abeqqa. Acest ultim sens, puţin obişnuit în est (ALR 23), pierde teren faţă de obraz, în esenţă datorită asocierii de idei necuviinciose pe care o sugerează; în schimb, sensul de „fese” este comun şi general în rom. Cf. bucată, îmbuca. Cf. evoluţia semantică în sens opus, în buză. Der. bucălat (var. bucălău, bucăliu, bucălăi), adj. (fălcos, gras); bucălai, adj. (despre oi, cu capul negru); bucar, s.n. (opritoare de ham). Derivarea şi relaţiile reciproce între bucălat şi bucălai nu sînt clare. Cihac, I, 29 îl derivă pe bucălat de la un lat. *bucculentus, care pare foarte artificial, şi imposibil din punct de vedere fonetic. Loewe 10 şi DAR admitbucălai „cu capul negru” a rezultat din compunerea lui bucă „obraz” la animale şi, pe de altă parte, în ciuda evidentei identităţi a lui bucălat „gras” cu bucălai „cu capul negru”. Credem că trebuie mai curînd plecat de la var. bucălău, al cărui f. normal, bucălaie, s-a interpretat probabil, prin etimologie populară, ca fiind în legătură cu laie, cu care nu are nimic a face în realitate. Cu toate acestea, persistă dificultatea derivării lui bucălat plecîndu-se de la bucă; cf. Spitzer, Dacor., VI, 332, a cărui ipoteză (‹ bucca + latus) ni se pare nepotrivită. S-ar putea avea în vedere o primă der. pe baza suf. -lău (cf. fatăfătălău), prin care s-a format probabil un fals participiu bucălat.
(Dicţionarul etimologic român)

buc (pleavă) s. m., (scame de cânepă, in) pl. buci
(Dicţionar ortografic al limbii române)

buc (în expr.) s. n.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

búcă s. f., g.-d. art. búcii; pl. buci
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
BÚCĂ s. v. fesă.
(Dicţionar de sinonime)

BUCI s. pl. (Olt.) zgrebeni (pl.). (Buci de cânepă.)
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: bu buc

Cuvinte se termină cu literele: ci uci