BUIMÁC, -Ă, buimaci, -ce, adj. Ameţit (de somn, de beţie, de frică etc.); zăpăcit, năuc; buimăcit, buimatic. – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
BUIMĂCÍ, buimăcesc, vb. IV. Refl. şi tranz. A deveni sau a face să devină buimac. – Din buimac.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
BUIMÁ//C ~că (~ci, ~ce) (despre persoane) Care şi-a pierdut temporar capacitatea de a judeca limpede (din cauza somnului, băuturii, fricii etc.); năuc; zăpăcit; bezmetic. [Sil. bui-mac] /Orig. nec.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A BUIMĂC//Í ~ésc tranz. A face să se buimăcească; a zăpăci; a năuci; a ului. /Din buimac
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE BUIMĂC//Í mă ~ésc intranz. A deveni buimac; a nu mai şti de sine; a se năuci; a se ului; a se zăpăci; a se pierde. /Din buimac
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
buimác (buimácă), adj. – Tulburat, ameţit, năuc. Origine necunoscută. Legat fără îndoială de bui şi buiac, chiar dacă lipseşte etimonul exact (Cihac, II, 31). Este puţin probabilă ipoteza lui Scriban, întemeiată pe tc. buyunmak „a creşte”. – Der. buimăci, vb. (a zăpăci, a ameţi, a tulbura); buimăceală, s.f. (năuceală, stupoare); buimăcie, s.f. (rar, năuceală); buimatec, adj. (rar, năuc, prostit).
(Dicţionarul etimologic român)
buimác adj. m., pl. buimáci; f. sg. buimácă, pl. buimáce
(Dicţionar ortografic al limbii române)
buimăcí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. buimăcésc, imperf. 3 sg. buimăceá; conj. prez. 3 sg. şi pl. buimăceáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
BUIMÁC adj. 1. ameţit, buimăcit, năuc, năucit, tâmpit, zăpăcit, (pop.) bâiguit, capiu, uluit, (reg.) buimatic, hăbăuc, (Mold., Bucov. şi Transilv.) tehui. (S-a sculat ~.) 2. v. zăpăcit.
(Dicţionar de sinonime)
BUIMĂCÍ vb. a (se) ameţi, a (se) năuci, a (se) zăpăci, (pop.) a (se) bâigui, a (se) ului, (reg.) a (se) hăbăuci, a (se) uimăci, (Mold., Bucov. şi Transilv.) a (se) tehui, (înv.) a (se) cebălui. (S-a ~ de tot!)
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
Buimac ≠ dezmeticit
(Dicţionar de antonime)
A buimăci ≠ a dezmetici
(Dicţionar de antonime)
A se buimăci ≠ a se dezmetici
(Dicţionar de antonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
BUIMĂCÍ, buimăcesc, vb. IV. Refl. şi tranz. A deveni sau a face să devină buimac. – Din buimac.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A BUIMĂC//Í ~ésc tranz. A face să se buimăcească; a zăpăci; a năuci; a ului. /Din buimac
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE BUIMĂC//Í mă ~ésc intranz. A deveni buimac; a nu mai şti de sine; a se năuci; a se ului; a se zăpăci; a se pierde. /Din buimac
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
buimác (buimácă), adj. – Tulburat, ameţit, năuc. Origine necunoscută. Legat fără îndoială de bui şi buiac, chiar dacă lipseşte etimonul exact (Cihac, II, 31). Este puţin probabilă ipoteza lui Scriban, întemeiată pe tc. buyunmak „a creşte”. – Der. buimăci, vb. (a zăpăci, a ameţi, a tulbura); buimăceală, s.f. (năuceală, stupoare); buimăcie, s.f. (rar, năuceală); buimatec, adj. (rar, năuc, prostit).
(Dicţionarul etimologic român)
buimác adj. m., pl. buimáci; f. sg. buimácă, pl. buimáce
(Dicţionar ortografic al limbii române)
buimăcí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. buimăcésc, imperf. 3 sg. buimăceá; conj. prez. 3 sg. şi pl. buimăceáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
BUIMÁC adj. 1. ameţit, buimăcit, năuc, năucit, tâmpit, zăpăcit, (pop.) bâiguit, capiu, uluit, (reg.) buimatic, hăbăuc, (Mold., Bucov. şi Transilv.) tehui. (S-a sculat ~.) 2. v. zăpăcit.
(Dicţionar de sinonime)
BUIMĂCÍ vb. a (se) ameţi, a (se) năuci, a (se) zăpăci, (pop.) a (se) bâigui, a (se) ului, (reg.) a (se) hăbăuci, a (se) uimăci, (Mold., Bucov. şi Transilv.) a (se) tehui, (înv.) a (se) cebălui. (S-a ~ de tot!)
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
Buimac ≠ dezmeticit
(Dicţionar de antonime)
A buimăci ≠ a dezmetici
(Dicţionar de antonime)
A se buimăci ≠ a se dezmetici
(Dicţionar de antonime)